În secolul XX, influențat de scolasticism și pietism, profesorul Panagiotis Trembelas (paleozoist și fondator al organizației pietiste „Sotir”) îl acuza pe Sfântul Simeon Noul Teolog de „sentimentalism mistic și influență mesaliană”. Considera experiențele mistice ale sfântului ca fiind „cel puțin insolite și bizare, dacă nu eretice”, provenind probabil dintr-o „supratensiune nervoasă și psihică” (Canonul Ortodoxiei, vol. I).
Mistica Sfântului Simeon Noul Teolog este rodul vieții contemplativ-isihaste. Grigorie Palama a simțit acest tezaur ascuns în vitregiile istoriei, iar meritul său este imens, pentru că a pus în lumină opera acestui mare dascăl al Bizanțului din secolul al XI-lea.
La Mănăstirea Sfântul Mamas, insistența lui Simeon de a urma Părinților din vechime a fost percepută drept o exigență prea radicală. Deznodământul îl cunoaștem. Între anii 995-996, la o utrenie, mai mulți monahi s-au revoltat împotriva egumenului Simeon, care nu a reacționat, ci și-a păstrat starea de duh. Astfel, au înaintat o plângere împotriva lui patriarhului Sisinnios, care i-a dat dreptate Sfântului Simeon și i-a exilat pe monahii răzvrătiți. Am relatat acest episod sumbru pentru a ne da seama ce înțelegere aveau monahii vremii asupra vieții duhovnicești contemplative. Dar și astăzi, ignorarea voită a misticii simeoniene a marcat și încă marchează negativ teologia răsăriteană, contribuind la declinul duhovnicesc din vremurile noastre.
În pofida săpăturilor adânci și a opoziției unei părți a monahilor săi de la Sfântul Mamas – scrie teologul Ioan I. Ică jr. – activitatea duhovnicească a Sfântului Simeon s-a soldat cu un succes și un ecou considerabil, atât în mediul monahal, cât și în cercurile laice de vază ale capitalei bizantine.
În plin postcreștinism, ieșirile din prizonieratul mentalității formalismului au loc în ceea ce Părinții numesc „cercetarea de sine”. Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ho neos theologos contemplativ, aprig luptător împotriva unei teologii conservatoare din secolele X–XI, care a taxat nonșalanța monahilor săi de la Sfântul Mamas, ne spune că trebuie să reducem mult vorbirea despre Dumnezeu și să ne îndreptăm mai curând spre vederea lui Dumnezeu.
Când cel care teologhisește se roagă, renunță la egocentrism, la statura autoritară a sinelui și devine, pe de-a-ntregul, teologie. Fără o înțelegere izvorâtă din asceză și rugăciune, orice tip de teologhisire eșuează într-o abordare scolastică, fundamentată și axată pe conținuturi, dar lipsită de perspectiva acestor conținuturi.
În prima parte a Catehezei a 11 a, vorbind despre Prima săptămână a Marelui Post, Sf Simeon Noul Teolog zice: ,,Părinților și fraților, cele pe care le vom grăi acum iubirii voastre trebuia să le spun duminica trecută. Dar fiindcă știam că toată seminția preacreștinească, monahi și mireni, primește, fiecare dintre noi, în prima și sfânta săptămână din Postul Mare, cu râvnă aprinsă binele postului, că oricine își pleacă de bunăvoie gâtul sub acest jug [Sir 51, 26] și că nu este nimeni, nici dintre cei ce deznădăjduiesc foarte de mântuirea lor și viețuiesc în nefrica și disprețul lui Dumnezeu, care să disprețuiască legea postului în acea săptămână și să nu se înfrâneze mai degrabă el însuși, după putere, împreună cu toți – de aceea, numai astăzi vin să vă spun câteva cuvinte pe scurt despre timpul în care ne aflăm acum.
Căci întrucât, precum am spus, prima săptămână trecută a Postului Mare toți credincioșii o petrec luptându-se, dar, trecând aceasta și ajungând ziua de sâmbătă, în care Biserica lui Dumnezeu obișnuiește prin predanie să prăznuiască sărbătoarea Sfântului și Marelui Mucenic Teodor, sau, mai bine zis, mântuirea minunată făcută prin acela de către Dumnezeu preacredinciosului popor, și de asemenea, în duminica următoare, făcând cu toții pomenirea credinței ortodoxe, cântăm imne de mulțumire Preabunului nostru Dumnezeu, iar cel rău, care pizmuiește cele bune, furișându-se pe ascuns în fiecare din cei credincioși și, legându-i în chip nevăzut cu trândăvia și nepăsarea, îi convinge să lepede cu dispreț de la ei înșiși jugul mântuitor al postului și iarăși să se întoarcă la obiceiul dinainte — de aceea vă aduc azi aminte și îndemn iubirea și părintimea voastră să nu plecați îndeobște urechea la cel răuvoitor, nici să vă lăsați duși de obiceiul cel rău al lăcomiei nesăturate a pântecelui, nici să vă întoarceți înapoi spre îndelungata împlinire a poftelor celor rele, ci, așa cum am cinstit întâia săptămână a Postului Mare, așa să cinstim și pe aceasta și așa mai departe și pe celelalte”. (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Ed. a II-a, trad. diac. Ioan I.Ică jr, Deisis, 2003)
Sfântul Simeon pornește de la o constatare realistă și profund pastorală: prima săptămână a Postului Mare are o putere aparte, care îi cuprinde pe toți, indiferent de starea lor duhovnicească. El afirmă că „toată seminția preacreștinească, monahi și mireni, primește, fiecare dintre noi, în prima și sfânta săptămână din Postul Mare, cu râvnă aprinsă binele postului”.
Această râvnă nu este exclusiv rodul voinței omenești, ci se naște dintr-o conlucrare tainică dintre rânduiala Bisericii și harul lui Dumnezeu, care susține începutul. De aceea, chiar și cei „ce deznădăjduiesc foarte de mântuirea lor” sau care „viețuiesc în nefrica și disprețul lui Dumnezeu” nu îndrăznesc să disprețuiască legea postului în acele zile. Prima săptămână devine astfel o chemare universală la trezvie, un timp în care Dumnezeu oferă fiecăruia un început posibil.
Un element central al catehezei este imaginea postului ca jug mântuitor, preluată din Scriptură: „oricine își pleacă de bunăvoie gâtul sub acest jug”, zice sfântul. Postul nu este prezentat ca o constrângere exterioară, ci ca un act liber al ascultării, prin care omul își asumă înfrânarea după putere.
Sfântul Simeon insistă asupra caracterului personal al nevoinței: nu toți pot posti la fel, dar toți sunt chemați să se înfrâneze. Jugul postului nu strivește, ci ordonează; el nu distruge libertatea, ci o vindecă de risipire. În prima săptămână, omul acceptă acest jug cu mai multă ușurință, pentru că harul îl susține vizibil.
Partea cea mai fină a exegezei Sfântului Simeon apare atunci când descrie momentul de după prima săptămână. După ce credincioșii au „petrecut luptându-se”, urmează sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Teodor și Duminica Ortodoxiei, zile de lumină și biruință. Tocmai aici se ascunde pericolul..
În final, cateheza se transformă într-o chemare părintească la perseverență: „așa cum am cinstit întâia săptămână a Postului Mare, așa să cinstim și pe aceasta și așa mai departe și pe celelalte”. Postul nu este o explozie de entuziasm, ci o lucrare de durată, care cere răbdare și discernământ.
Exegeza duhovnicească a acestui text ne arată că prima săptămână nu este scopul postului, ci măsura lui. Ea descoperă ce poate fi omul cu harul lui Dumnezeu și, în același timp, cât de ușor poate pierde acest dar prin neatenție. Cateheza Sfântului Simeon rămâne actuală tocmai pentru că descrie cu finețe psihologia duhovnicească a postitorului și lupta nevăzută care începe tocmai atunci când omul crede că a biruit.
În cea de-a doua parte a Catehezei a 11-a Sfântul Simeon Noul Teolog zice: ,,Să ne păzim, așadar, fraților, nu numai de mâncarea în ascuns, dar și de săturarea de bucatele puse înaintea noastră la trapeză. Da, vă îndemn și nu încetez îndemnându-vă, să vă aduceți aminte de sfânta săptămână care a trecut. Socotiți-vă folosul care vine din postire, din priveghere și din psalmodie, dar și mâhnirea, fericirea, tăcerea [2 Col. 11]. Fiindcă atunci mănăstirea îmi pare a fi nelocuită de oameni, ci locuită numai de îngeri, pentru faptul că nu se mai aude în ea nici un cuvânt lumesc, ci numai doxologia înălțată de către noi lui Dumnezeu, care este o lucrare a îngerilor. Cred însă că, precum săvârșiți lucrul îngerilor, tot așa și îngerii petrec și cântă în chip nevăzut împreună cu voi. Deci să nu ne despărțim de însoțirea acelora prin multă vorbărie și vorbirea deșartă, nu îi faceți pe aceștia să se depărteze de voi prin voci fără rânduială sau strigăte fără măsură, iar pe demoni să-i faceți să se apropie de voi, ca mai înainte, ci fiecare să ia seama la sine însuși și să-și săvârșească cu grijă lucrul și slujirea lui, ca unul care slujește lui Dumnezeu și nu oamenilor [Ef. 6, 7]; fiindcă scris este: „Blestemat este tot omul care face lucrurile lui Dumnezeu fără grijă” [Ier. 31, 10].
La citirile de la dumnezeieștile slujbe nu scăpați prilejul, fraților, de a vă îmboldi unii pe alții spre ascultare. Căci așa cum la o masă sensibilă îi îndemnăm și îi poftim pe vecinii noștri să mănânce, și pe cei pe care-i iubim mai mult decât pe alții îi silim să mănânce, tot așa și la masa aceasta hrănitoare de suflete trebuie să fim cu luare de seamă și să-i îndemnăm pe vecinii noștri, ca să nu fim osândiți ca unii ce nu ne iubim unii pe alții și să pierdem faptul de a fi ucenici ai lui Hristos; fiindcă El spune: „Din aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenici ai Mei, de vă veți iubi unii pe alții” [In 13, 34]. Deci cel ce la masa sensibilă nu-l silește pe prietenul său să mănânce, i-a făcut adeseori mai mare serviciu; dar dacă face aceasta la masa duhovnicească, adică la ascultarea dumnezeieștilor cuvinte, pricinuieste vecinilor lui pagubă. Fiindcă îmbuibarea de acele mâncăruri obișnuiește de multe ori să strice și să vatame și sufletul și trupul, dar cele spuse aici de către sfinți luminează mintea, sfințesc sufletul și, prin el, împărtășesc negreșit și trupului sfințire, făcându-l mai sănătos și mai viguros”.
În partea finală a Catehezei a 11-a, Sfântul Simeon Noul Teolog mută accentul de la asprimea postului trupesc la finețea postului lăuntric, arătând că adevărata rodire a primei săptămâni a Postului Mare nu se vede doar în înfrânarea de la mâncare, ci mai ales în schimbarea atmosferei duhovnicești a vieții comunitare și personale.
Sfântul Simeon avertizează că ispita nu constă doar în încălcarea vădită a postului, ci și într-o împlinire formală, lipsită de discernământ:
„Să ne păzim, așadar, fraților, nu numai de mâncarea în ascuns, dar și de saturarea de bucatele puse înaintea noastră la trapeză.”Aici, înfrânarea nu este doar o regulă alimentară, ci o atitudine a inimii. Săturarea devine simbolul unei mulțumiri trupești care amorțește trezvia. Postul adevărat nu se reduce la a mânca de post, ci la a mânca cu măsură, în duh de priveghere.
„Mănăstirea îmi pare a fi nelocuită de oameni, ci locuită numai de îngeri.”Această afirmație nu este metaforică, ci exprimă o realitate liturgică: tăcerea, psalmodia și doxologia creează un spațiu în care omul participă la lucrarea cerească. Postul, așadar, restabilește vocația originară a omului de a fi liturghisitor al creației, ,,co-creator cu Dumnezeu”( Sf. Dumitru Stăniloae). Sfântul Simeon avertizează că această prezență poate fi pierdută ușor:
„Să nu ne despărțim de însoțirea acelora prin multă vorbărie și vorbirea deșartă.” Vorbirea fără măsură nu este neutră: ea alungă îngerii și atrage demonii. De aceea, strigătele și vocile fără rânduială nu sunt simple necuviințe, ci rupturi ale atmosferei duhovnicești. Postul cere o asceză a cuvântului, fără de care asceza trupului devine sterilă.
Dimensiunea etic-duhovnicească a postului este formulată limpede: „Fiecare să ia seama la sine însuși și să-și săvârșească cu grijă lucrul și slujirea lui, ca unul care slujește lui Dumnezeu și nu oamenilor.” Grija nu este anxietate, ci responsabilitate duhovnicească.
Ultima secțiune extinde perspectiva de la nevoința personală la responsabilitatea față de aproapele. Citirile din biserică sunt numite „masa aceasta hrănitoare de suflete”. Așa cum la masa trupească îi invităm pe cei dragi, tot așa suntem datori să ne îndemnăm unii pe alții la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Neglijența față de frate devine o problemă eclezială:„Ca să nu fim osândiți ca unii ce nu ne iubim unii pe alții și să pierdem faptul de a fi ucenici ai lui Hristos.”Iubirea se dovedește prin grija pentru hrana sufletului celuilalt, nu prin satisfacerea trupului său.
Această a doua parte a Catehezei a 11-a arată că prima săptămână a Postului Mare este o inițiere într-un mod nou de existență duhovnicească: isihast, îngeresc, responsabil și eclezial. Postul nu este un scop în sine, ci un mijloc prin care omul este reașezat în liturghia vieții, în iubire și trezvie.
Sfântul Simeon nu cere imposibilul, ci păstrarea harului primit la început – prin măsură, isihie, grijă și iubire de aproapele.
