Dinamica vieții spirituale implică deopotrivă aspirația spre bine și delimitarea de rău, răul fiind echivalent păcatului. Însă păcatul nu trebuie redus la formele lui exterioare. Potrivit lui Ilie Ecdicul, „păcatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte și în gânduri”[1], iar „în ziua judecății ne va cere Dumnezeu să dăm socoteală pentru cuvinte, fapte și gânduri”[2]. Așadar, răul atinge și universul nostru interior sau, mai degrabă, în exprimarea lui umană, de acolo începe. Ce sunt însă gândurile, cum pot ajunge ele rele și de ce ne afectează viața?
Gândurile sunt energii sau produse ale minții noastre dar adesea ele sunt și rezultatul unei „contagiuni”. Deși sunt o expresie a propriei minți, ele pot avea o cauză diferită: fie Dumnezeu, ca Minte-Logos (sau îngerul ca emisar al Său), fie demonul, ca minte de dimensiuni cosmice, fie propria noastră fire, în ambivalența ei (prin înclinarea spre virtute sau, dimpotrivă, spre păcat). De cele mai multe ori noi găzduim sau prelucrăm gânduri care vin, sub forma unor energii, din afara sinelui nostru. La început gândul are o înfățișare simplă, conform Sfântului Maxim Mărturisitorul[3], dar preluat de cugetare sau rațiunea discursivă, ca registru inferior al structurii minții, el poate deveni complex, fiindu-i asociate imagini, chipuri sau fantasme. În ordinea lumii noastre căzute, această mixtură – pe care Părinții ascetici au definit-o prin termenul „logismos” – are o sorginte demonică, pentru că după cădere „vrăjmașul dispune de putința de a intra în viața noastră lăuntrică”[4]. Prin urmare, problematica gândurilor are în spiritualitatea răsăriteană o conotație negativă, pentru că mintea omului petrece adesea sub influența puterilor întunericului.
Păcatul omului are o evoluție în trepte, totul plecând de la sugestia demonică. Părinții filocalici au identificat patru etape: „Întâi este momeala [atacul]; al doilea, însoţirea sau amestecarea gândurilor noastre cu ale dracilor vicleni; al treilea, consimţirea [învoirea] minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos; al patrulea este fapta dinafară, sau păcatul”[5]. „Momeala” sau atacul este gândul simplu ivit în mintea omului. „Momeala nu este păcat”[6]. Însă în funcție de felul cum omul prelucrează acest gând, viața lui urmează un traseu sau altul. Păcatul repetat se transformă într-o obșnuință, devine „firea” căzută a omului, cu consecințe asupra propriei persoane dar și asupra celorlalți. Firea noastră căzută are propria ei memorie sau inerție, prin automatisme sau tipare de gândire, care ne furnizează un anumit tip de gânduri. După Avva Talasie Libianul, „Trei sunt căile prin care primeşti gânduri: simţirea [lucrarea simţurilor], amintirea şi starea mustului [amestecarea] din trup”[7]. În această logică, posesorul unor adicții, bunăoară, își mărginește orizontul mental la satisfacerea acestora. Mediul în care omul trăiește favorizează frecvența unui anumit fel de gânduri.
Gândurile rele (logismoi), cu toate conotațiile lor imaginare, devin o armă prin care diavolul îl incomodează pe om, cu precădere pe cei sporiți duhovnicește. Prin experiența lor, Părinții ascetici au depistat opt gânduri ale răutății, în dosul cărora se află un anumit demon: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, akedia, întristarea, slava deșartă și mândria. Armătura listei e dată de trei logismoi: lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă (cu ele Satana ispitindu-L și pe Hrisos, ca om, în pustia Quarantaniei), iar la temelia lor stă iubirea de sine (philautia) – „pricina tuturor gândurilor pătimașe”[8] și primul dintre gândurile rele.
Prin gândurile rele îi vătămăm pe ceilalți. Fiecare gând are o putere și o energie care se răsfrânge și asupra celor din jur. „Din gândurile noastre izvorăște bine sau rău, pace sau dezbinare în familie”, spune Pr Tadei și tot el adaugă: „gândurile noastre rele fac rău și tulbură pacea în univers”[9]. În aceeași idee a comuniuunii dintre oameni, Cuv. Sofronie scrie: „când gândurile noastre iau o cale negativă… atunci se produc crăpături în zidurile mănăstirii și totul se năruie”[10].
Dar, mai ales, gândurile rele ne dăunează nouă – în sfera vieții duhovnicești, pentru că „împiedică venirea harului și lasă pe diavolul să lucreze liber”[11] în suflet, îmbolnăvindu-l, – și, deopotrivă, în sfera vieții psihice sau, în subsidiar, fizice. Gândurile, fie bune, fie rele, lasă o amprentă în suflet, receptată în plan emoțional prin parcurgerea unui traseu. „Prima treaptă este gândul. A doua treaptă este prelucrarea gândului. Iar a treia treaptă este sentimentul”[12]. În limbajul psihologic, gândurile sunt numite cogniții sau prelucrări informaționale, ele generând răspunsuri subiectiv-emoționale. Psihopatologia e cauzată de cogniții disfuncționale și se manifestă în trei registre: comportamental, fiziologic și cognitiv/afectiv. Identificate și schimbate aceste cogniții difuncționale/iraționale, omul află liniștea și vindecarea[13]. Cum traducem aceste constatări?
Există gânduri care ne obosesc prin sentimentele pe care le generează: frică, furie, plăcere, tristețe etc. Ele pot deveni obsesive, natura acestora fiind, indubitabil, demonică[14]. „Greșeala oamenilor de acum este aceasta: ei cred că suferă doar «de pe urma gândurilor», când de fapt suferă și de pe urma dracilor… gândurile potrivnice nu sunt simple gânduri, ci gânduri «obsesive», adică gânduri cu care nu o scoți la capăt și înaintea cărora omul este neputincios, care nu sunt legate prin nicio logică și-i sunt străine și urâte”[15]. Mai ales gândurile de hulă i-au înfricoșat pe nevoitori și i-au topit de supărare pe cei sensibili pentru că, fiind găzduite de minte, omul le considera proprii. Cuviosul Sofronie sesizează această stratagemă a demonilor: toate aceste duhuri „pătrund cu nerușinare înlăuntrul nostru și lucrează astfel încât ni se dă impresia că gândurile și simțămintele pe care vrăjmașii ni le aduc ne sunt proprii nouă”[16]. Însă temutele gânduri de hulă, și prin faptul că ne produc mâhnire, e un semn că nu ne aparțin. Cuviosul Paisie conchide: „aceste blasfemii și păcate sunt toate ale diavolului; nu sunt ale noastre… nu trebuie să ne mâhnim și pentru păcatele diavolului”[17].
Și, totuși, gândurile ne pot influența. Există o fină și indefinibilă legătură între trup și suflet, în care gândurile joacă un rol crucial. Ca energie, gândul interacționează cu substanța creierului, prin intermediul unui fenomen de natură electrică. În cele din urmă, printr-un proces neuro-chimic (manifestat prin acțiunea unor neuro-transmițători, hormoni, peptide etc.), el dă naștere unui anumit sentiment. „Sentimentele, emoțiile sunt gândurile întrupare în fiziologia noastră, sunt gândurile «traduse» în substanțe neuro-chimice care generează emoții în simțire”[18]. De aceea frica ne produce panică și ne paralizează tot corpul, de aceea furia ne întunecă vederea, de aceea tristețea ne lasă fără vlagă, de aceea pofta ne crește pulsul etc. Stresul aici se situează. E ceea ce, într-o manieră mai simplă, sugerează și Sf. Maxim Mărturisitorul: demonul lucrează asupra minții omului prin modificarea stării trupului[19]. Sentimentul va produce o dorință care la rândul ei va influența voința. În funcție de voință, gândul se reflectă sau nu în faptă. În acest parcurs al gândului, va fi influențată și inima ca sediu al vieții afective. În această logică au sens cuvintele Domnului: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Mt 15, 19-20) Dând curs unor dorințe rele, omul săvârșește păcatul care, repetat, se transformă în patimă. E o dependență emoțională, ce are în fundal acest parcurs al gândului și procesul neuro-chimic asociat.
Cum depistăm natura gândurilor ce ne vizitează? Evagrie propune o introspecție: „descoase în tine însuţi gândul aruncat de el [sc. demon], ce fel este şi din câte lucruri este alcătuit şi care lucru tulbură mai mult mintea”[20], dar majoritatea Părinților ne sfătuiesc să evaluăm gândurile și în funcție de sentimentele ivite: arătările sau gândurile bune aduc în suflet bucurie, curaj, bună dispoziție, pace și înnoire interioară, în vreme ce arătările sau gândurile rele provoacă ură, frică, întristare sau dorințe rele, iar cei sporiți sesizează mirosul greu al duhurilor care le insuflă[21]. „Orice gând care năruiește pacea și gândurile care nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sunt”[22]. Sau, cu o regulă simplificată: tot ceea ce neliniștește este de la diavol[23]. Și un gând neutru, ivit într-un moment inoportun – de pilda, „mă rog, dar constat că mi-e frig”, „mă rog, dar constat că nu am restituit cartea cuiva” etc – poate fi o unealtă prin care demonul să-l distragă pe ascet. Un rol cheie joacă aici discernământul, un instrument prin care nevoitorul testează „gustul” unui gând.
De ce ar fi importantă această temă? Pentru că „toată viața duhovnicească se întemeiază pe gând”[24], iar creștinul își judecă viața nu atât după numărul faptelor exterioare săvârșite, cât după „calitatea gândurilor care îl vizitează și dispoziția sufletului către acești «vizitatori»”[25]. Prin urmare, purtăm un război de uzură cu vrăjmașul mântuirii cât petrecem pe pământ („până la ieşirea din trup [omul] nu poate fi ferit de atacul gândului”[26]). Nu stă în puterea noastră să evităm această luptă, dar stă în puterea noastră să evităm căderea. „Gestionarea gândurilor, războiul cu gândurile, este unul din cele mai grele lucruri pe care este chemat să-l facă omul. Este un război necruțător. Este un război cu noi înșine”[27].
[1] Ilie Ecdicul, Capete morale 19, în Filocalia, vol. IV, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1948, p. 284.
[2] Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte III, 2, în Filocalia, vol. IV, ed. cit., p. 19.
[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste I, 84, Filocalia, vol. II, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 2008, p. 79.
[4] Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. I, trad. Ierom. Rafail (Noica), ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 272-273.
[5] Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute I, 46, în Filocalia, vol. IV, ed. cit., pp. 53-54.
[6] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc de dumnezeiescul botez, în Filocalia, vol. I, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 302.
[7] Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare… I, 46, în Filocalia, vol. IV, ed. cit., p. 6.
[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste III, 56, în Filocalia, vol. II, ed. cit., p. 118.
[9] Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, trad. Petre-Valentin Lică, ed. Predania, București, 2005, pp. 57 și 125
[10] Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. II, trad. Rafail (Noica), ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008, p. 139.
[11] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. III, Nevoință duhovnicească, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ed. Evanghelismos, București, 2003, p. 19.
[12] Elefterios Eleftheriadis Psiholog M. Sc., Toate sunt gânduri. Despre o viață fără stres, trad. Cristian Spătărelu, ed. Egumenița, Galați, 2023, p. 82.
[13] Daniel David, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, ed. Polirom, Iași, 2017, pp. 46-53.
[14] Dr. Dmitri Avdeev, De vorbă cu un psihiatru ortodox, trad. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, ed. Sophia, București, 2006, p. 35.
[15] Episcopul Varnava (Beliaev), citat în Dr. Dmitri Avdeev, De vorbă cu un psihiatru ortodox, p. 36.
[16] Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. Ierom. Rafail (Noica), ed. Sophia, București, 2005, p. 116.
[17] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. III, p. 34.
[18] Monahia Siluana Vlad, Cum să ne aflăm odihna de la gânduri, ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 26.
[19] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste II, 92, în Filocalia, vol. II.
[20] Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor 20, în Filocalia, vol. I, ed. cit., p. 63.
[21] Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creștin. I. Manual sistematic, trad. diac. Ioan I. Ică jr, ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 283.
[22] Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, p. 55.
[23] Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creștin. I., p. 283.
[24] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. III, p. 59.
[25] [25] Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 232.
[26] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc de dumnezeiescul botez, în Filocalia, vol. I, ed. cit., p. 291.
[27] Elefterios Eleftheriadis Psiholog M. Sc., Toate sunt gânduri, p. 108.
