Pe piscul vieții duhovnicești, numele tău, Gheronda, a sădit suișuri în inimile multora, potrivit psalmistului. Străpungerea inimii tale a fost o sfântă desfătare pentru duhul lumii.
La cincisprezece ani, tinerii de astăzi se pierd în TikTok și în bullying, iar tu, cu sufletul arzând de dor după Dumnezeu, ți-ai înscenat propria moarte pentru a fugi la mănăstire.
Te-ai rezemat de poarta Mănăstirii Stavrovouni și ai vărsat șiroaie de lacrimi, pentru că părinții nu te-au primit.
Nu aveai nici vârsta, nici robustețea unui tânăr monah, dar lumina necreată te învăluia.
Din acel ceas, toate au murit pentru tine, iar tu ai devenit monah.
Munceai cincisprezece ore pe zi, dar dorul după Dumnezeu nu te-a părăsit niciodată.
În taina nopților scurte, te rugai și învățai pe de rost pasaje din Filocalie, din Sfânta Scriptură, din Everghetinos, din textele liturgice și din scrierile lui Nicodim Aghioritul.
Ce petrecere sfântă și istovitoare!
Dar cine nu ar fi cârtit împotriva unei asemenea rânduieli? Ziua, muncă la câmp; seara, la Vecernie; iar noaptea, în priveghere.
Tu nu ai cârtit. Mai mult decât atât, ai învățat Everghetinosul pe de rost.
Pacea ta lăuntrică îi odihnea pe toți părinții. Un har tainic izvora din tine și cuprindea fiecare colț al mănăstirii.
După zece ani de aspre nevoințe, Duhul lui Dumnezeu te-a adus în mica sinodie a Sfântul Iosif Isihastul, generalul duhului.
O vreme ai dormit sub cerul liber, fără chilie, în sărăcia specifică peșterilor Schitului Sfânta Ana.
Acolo l-ai cunoscut pe Papa Efrem Katounakiotul, care te-a iubit ca pe un frate. Când ai plecat în Cipru, plângea până la istovirea sufletului și îți scria:
„Sufletul meu iubit, Iosif, unde ești? Amară este moartea, dar și despărțirea doare, mai ales atunci când se petrece în timpul vieții. Pur și simplu, sufletul meu a murit când ai plecat din Sfântul Munte.”
Dar nu ai lăsat durerea fără mângâiere, iar Dumnezeu te-a readus în Sfântul Munte: la Kapsala, la Cutlumuș și la Noul Schit, iar apoi la Vatoped.
Aici, la Vatoped, ai renăscut mănăstirea și ai continuat să plângi neîncetat, trăind în adânc Rugăciunea lui Iisus.
Lacrimile pocăinței izvorau din rugăciunea curată, care nu te-a părăsit niciodată.
După adormirea ta, ne-ai arătat frumusețea Raiului, zâmbind din Împărăția lui Dumnezeu, iar sufletele noastre au rămas aici, cucerite de duhul tău, de tine, această icoană vie, pe care timpul nu o poate șterge.
