Evanghelia zilei: Mt 6, 31 – 34; 7, 9 – 11
Zis-a Domnul: să nu duceţi grijă, zicând: oare ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca? Căci toate acestea le caută păgânii; doar ştie Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Drept aceea, nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de sine. Ajunge zilei răutatea ei. Cine între voi este omul acela, de la care cerând fiul său pâine, el să-i dea piatră? Sau de-i va cere peşte, el să-i da şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, cel din ceruri, va da cele bune celor care cer de la Dânsul?
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”
Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să nu ne îngrijim de ziua de mâine. Dar atunci cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm. Dar Domnul Hristos nu spune: „Nu faceţi nimic!”; El spune: „Nu vă îngrijiţi”, adică:
„Nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nici o clipă.”.
Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat. Ea vădeşte faptul că omul s-a bizuit pe sine, iar nu pe Dumnezeu, altfel spus şi-a pierdut nădejdea în providenţa dumnezeiască.
Providenţa dumnezeiască sau pronia divină este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent faţă de întreaga creatură şi în mod special faţă de om. Providenţa îmbrăţişând lumea în general şi fiecare creatură în parte, putem distinge providenţa generală şi providenţa specială (particulară).[1]
Psalmul Vecerniei, Psalmul 103 care se citeşte la slujba Vecerniei, dă mărturie despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate făpturile Sale:
„Cel ce a întemeiat pământul pe temeinicia lui. Adâncul ca o mantie Îi este îmbrăcămintea; peste munţi vor sta ape. (…) El în văi trimite izvoare, ape vor trece prin mijlocul munţilor. (…) Cel ce munţii îi adapă din înălţimile Sale, din roada lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce face să răsară iarbă pentru vite şi verdeaţă spre slujirea oamenilor, ca să scoată pâine din pământ şi vinul ce veseleşte inima omului; să-i facă faţa veselă cu untdelemn şi cu pâinea care întăreşte inima omului. Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care Tu i-ai sădit; în ei îşi vor face păsările cuib, locaşul cocostârcului fiind deasupra lor. Munţii cei înalţi scăpare pentru cerbi, iar pentru iepuri, stâncile. El a făcut luna spre măsurarea vremilor; soarele şi-a cunoscut apusul său; (…) Marea aceasta este mare şi largă, acolo în ea se află târâtoare nenumărate, vietăţi mici de-a valma cu cele mari; (…) Toate de la Tine aşteaptă să le dai hrană la vreme potrivită; dacă le-o vei da, o vor aduna; dacă mâna Tu Ţi-o vei deschide, toate se vor umple de bunătate; dacă Tu Îţi vei întoarce faţa, ele se vor tulbura; dacă Tu le vei lua duhul, ele se vor sfârşi şi în ţărâna lor se vor întoarce; iar dacă Duhul Tău Îl vei trimite, ele se vor zidi şi faţa pământului o vei înnoi.”.[2]
Aşa cum arată şi Psalmul 103, providenţa se întinde pe tot parcursul operei de mântuire, de la Creaţie până la Parusie. Scopul acesteia este de a ne orienta spre Împărăţia lui Dumnezeu. Spune Domnul Hristos:
„Nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Mt 6, 31 – 33).
Ce trebuie să ne preocupe pe noi e Împărăţia lui Dumnezeu. Este singura grijă pe care trebuie să o avem. Căutând mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, toate celelalte se vor adăuga nouă.[3]
Împărăţia lui Dumnezeu o căutăm prin împlinirea îndatoriilor pe care le avem faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape, prin conştiinţa că tot ceea ce facem este spre slava lui Dumnezeu.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, în sfaturile duhovniceşti pe care le-a dat unei tinere doamne, spunea următoarele:
„Lasă-te cu totul în mâinile lui Dumnezeu şi roagă-te ca El să-ţi hotărască locul pe care îl consideră cel mai bun, în aşa fel încât soarta ta să nu aibă piedici, ci să te ajute să dobândeşti acea viaţă fericită dincolo de mormânt, fără să visezi vreo soartă splendidă.
După ce ai hotărât în felul acesta, aşteaptă, cu răbdare, până când Dumnezeu îţi va vorbi. El îţi va vorbi prin concursul de împrejurări şi prin voinţa părinţilor tăi. După ce ţi-ai întărit aceste gânduri şi ai găsit linişte în Dumnezeu, trăieşte fără să-ţi faci planuri deşarte şi fă lucrările care îţi revin, cu respect faţă de părinţi, fraţi, surori, alte rude şi faţă de toţi oamenii. Nu te gândi deloc că acestă viaţă este searbădă. Orice faci aici, indiferent ce este, va fi o lucrare şi, dacă o faci cu conştiinţa că asemenea lucrare este potrivită poruncilor şi că Dumnezeu doreşte asemenea lucru, atunci lucrul va fi plăcut lui Dumnezeu.”.[4]
Prin urmare, să nu ne facem planuri deşarte, ci să ne împlinim datoria, fiecare acolo unde suntem. Dumnezeu are un plan cu fiecare. Aceasta nu înseamnă predestinare; Dumnezeu nu ne-a hotărât dinainte o stare anume, deoarece omul este împreună-lucrător cu Dumnezeu la mântuirea sa. Conlucrarea este de fapt unul din aspectele purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de făptura sa, prin care Dumnezeu împărtăşeşte întregii sale creaturi ajutorul necesar pentru atingerea scopului său.[5]
În calitatea sa de colaborator al lui Dumnezeu, omul are datoria de a lucra nu numai pentru propria mântuire, ci şi pentru îndreptarea tuturor oamenilor. Părintele Iustin Popovici, explicând epistolele Sfântului Ioan Teologul, spunea că:
„Ceea ce este evanghelic este să vrei ca toţi să se mântuiască şi să lucrezi în acest scop – aceasta este dorinţa lui Hristos cu fiecare şi aceasta trebuie să fie şi dorinţa noastră cu noi; adică nu dori nimănui păcatul, nici cele ale păcatului, ci totdeauna doreşte Binele şi toate cele ce duc către Bine; nu dori nimănui moartea, nici ce-i muritor, ci totdeauna doreşte nemurirea şi tot ce-i nemuritor; nu dori nimănui pe diavolul, nici ceva din cele ce sunt ale diavolului, ci doreşte tuturor pe Hristos şi toate cele ce sunt ale lui Hristos.”.[6]
[1] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatică ortodoxă, pp. 177 – 178.
[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, pp. 733 – 735.
[3] Mt 6, 33; Lc 12, 31.
[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, trad. de Prof. Graţia Lungu Constantineanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998, p. 90.
[5] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatică ortodoxă, p. 177.
[6] Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, p. 106.
