Evanghelia zilei: In 16, 23 – 33
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: adevărat, adevărat vă spun vouă: orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină. Acestea vi le-am spus în pilde, dar va veni ceasul când nu voi mai vorbi vouă în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl. În ziua aceea veţi cere în numele Meu; şi nu zic că Eu voi ruga pe Tatăl pentru voi, căci însuşi Tatăl vă iubeşte pentru că voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că Eu de la Dumnezeu am ieşit. Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl. Au zis ucenicii Săi: iată, acum vorbeşti deschis şi nu spui nici o pildă. Acum cunoaştem că toate le ştii şi n-ai trebuinţă ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu. Acum credeţi? – i-a întrebat pe ei Iisus. Iată vine ceasul şi a şi sosit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. Acestea le-am grăit către voi, ca în Mine pace să aveţi.
Cele cinci medieri cosmice
În limba greacă, limba în care s-au scris majoritatea cărţilor Noului Testament, etimologia cuvântului „lume” o aflăm în cuvântul „cosmos”. În acest sens „lume” este sinonim cu „univers”. Astfel, înţelegem mai uşor antropologia sau referatul biblic despre crearea omului.
Fiind chip al lui Dumnezeu, omul este stăpânul creaţiei şi „microcosmos”.[1] Sfinţii Părinţi au definit omul ca un microcosmos, pentru că omul recapitulează în sine elementele şi valorile universului; el recapitulează existenţele într-un mod dinamic, într-o ridicare a tuturor spre Dumnezeu. Faptul că lucrurile din lume sunt reflectate în om îl prezintă pe acesta în perspectiva unei vocaţii menite să le adune pe toate în scopul împlinirii lor, dar şi al lui. El trebuie să funcţioneze ca o lume în miniatură, din acest motiv el a fost creat drept chip ce reflectă întregul cosmos. Analogia între om şi univers nu este aşadar un fapt static. Universul este văzut ca un makro-anthropos, un om extins, iar omul, un micro-cosmos, un univers în miniatură.[2]
Menirea omului a fost şi este aceea de a stăpâni lumea materială. Omul a fost aşezat în raiul cel din Eden cu misiunea de a extinde acest rai în toată lumea, în tot universul, de a aduce la unire toate cele despărţite.
Pentru că nu a reuşit să-şi împlinească menirea, S-a coborât din cer Fiul lui Dumnezeu şi, Întrupându-Se, a venit în lume, cum citim şi în Evanghelia după Ioan: „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume”.[3]
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că toate cele existente se disting în cinci împărţiri:
- Dumnezeu cel necreat şi firea creată (care a primit existenţa prin facere);
- lumea creată care este inteligibilă şi sensibilă (supusă simţurilor);
- lumea sensibilă formată din cer şi pământ;
- pământul care se împarte în rai (raiul cel din Eden care a fost închis după căderea protopărinţilor) şi lumea locuită;
- omul, care este bărbat şi femeie.
Toate aceste împărţiri aveau să fie mediate treptat de către om.[4] Fiind creat ultimul, omul este inelul de legătură între toate părţile deosebite ale realităţii fiindcă prin părţile sale stă în relaţie cu toate părţile realităţii. Unirea aceasta se înfăptuieşte prin om treptat şi ea progresează în sus, adică le duce pe toate spre unirea în Dumnezeu.
Medierea între cer şi pământ era posibilă pentru că omul a fost creat ca fiinţă raţională şi este chemat, prin raţiune, să fie elementul unificator al întregii creaţii.[5] Pentru aceasta omul trebuia să realizeze cele patru medieri (bărbat-femeie; rai-lume; cer-pământ; mintal-senzorial) şi să contribuie la cea de-a cincea (Dumnezeu-creaţia Sa).
Aşadar, omul trebuia să unească în sine aceste separări. Trebuia să înceapă cu propria lui separare, a cincea şi să ajungă la cea dintâi, la care trebuia să coopereze, aşa cum s-a întâmplat cu Fecioara Maria la Buna Vestire.
Medierea încredinţată omului a fost întreruptă însă de cădere. În loc să extindă raiul în care a fost aşezat în lumea întreagă, adică în întreg cosmosul, Adam introduce în rai, prin neascultare, un loc autonom, un „unde”, prin faptul că el încerca să se ascundă de Dumnezeu printre pomii raiului. Şi pentru că nu mai putea să transforme pământul în rai, a fost alungat în afara raiului şi, mai mult decât atât, au fost puşi heruvimi, cu săbii de foc, să păzească raiul.
În aceste condiţii, pentru că omul ieşit din Adam nu mai putea realiza medierile cosmice, a trebuit să vină Hristos, „al doilea Adam”, care S-a făcut Preotul prin excelenţă al întregii creaţii, al readucerii ei la Dumnezeu, al readunării oamenilor risipiţi din unitatea lor primordială, în Dumnezeu. Dacă Adam a închis porţile raiului, prin călcarea poruncii, Hristos le-a deschis, ascultător făcându-se până la moarte, schimbând astfel condiţiile ontologice ale existenţei[6] şi introducând în creaţie un timp liturgic (Liturghia) şi un spaţiu liturgic (Biserica).[7]
Coborârea şi apoi Înălţarea Domnului Hristos la cer: „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl”,[8] trebuie înţelese în această dinamică a medierilor. Hristos, prin înălţarea Sa la cer, a realizat medierea dintre cer şi pământ, a unit pământul şi cerul, a făcut din pământ „o imagine a cerului”, cum citim în rugăciunea Tatăl nostru, în Traducerea Ecumenică a Bibliei.[9]
Acum între cer şi pământ este Biserica lui Hristos care continuă, prin Duhul Sfânt, lucrarea pe care a săvârşit-o Hristos, lucrarea de adunare şi de înălţare a tuturor la Tatăl. Omul primeşte prin Duhul lui Hristos (care este lucrător în Biserică) puterea de a realiza şi el aceste uniri, care au fost realizate şi duse la bun sfârşit de Fiul lui Dumnezeu. Omul devine astfel un „laborator” al creaţiei,[10] care primeşte prin unirea, prin comuniunea cu Dumnezeu, puterea de a uni extremităţile tuturor diviziunilor într-o armonie simfonică.
Dacă Hristos a biruit lumea şi a adus raiul în lume, adică Biserica, şi cei ce aparţin lui Hristos sunt datori să biruiască lumea şi să extindă lucrarea Bisericii în lume. Nu este uşor, pentru că trăim într-un timp al suferinţei şi al necazurilor, dar toate acestea le putem depăşi prin puterea lui Hristos. Cuvântul Său este plin de putere. Spune Domnul Hristos:
„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (In 16, 33).
[1] Omul ca microcosmos este un chip, o icoană a cosmosului mare, a creaţiei văzute şi nevăzute. Cuvântul grec kçsmov înseamnă ordine, armonie. El nu desemna spaţiul cosmic (cum este înţeles astăzi acest cuvânt), ci tot ceea ce există. Opusul cosmosului (ordinii) este haosul (dezordinea).
[2] LARS THUNBERG, Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, pp. 68 – 69.
[3] In 16, 28.
[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Tâlcuri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul, 106, (PG 91, 1313 – 1315), trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB 80, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 261 – 262.
[5] Dumitru Stăniloae, Jesus Christ, Incarnate Logos of God, Source of Freedom and Unity, in Ecumenical Review 26 (1974), p. 410.
[6] Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. 2, p. 47.
[7] Biserica ne scoate din timpul cotidian al ciclicităţii continue, timpul parcelat în trecut, prezent şi viitor, şi ne conduce la acel timp stabil şi constant în care toate evenimentele trecute, prezente şi viitoare sunt neîncetat prezente. Astfel, ne face să fim astăzi contemporani cu Hristos şi să nu fim lipsiţi, atunci când ne împărtăşim de dumnezeiasca Euharistie, de nimic din ceea ce au avut ucenicii Domnului care au luat parte la Cina cea de Taină.
[8] In 16, 28.
[9] „Sur la terre à l’image du ciel” (TOB) La Bible, Traduction Œcuménique de la Bible, Alliance Biblique Universelle, Éditions du Cerf, Paris, 1995, p. 1439.
[10] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dinamica creaţiei în Biserică, în Ortodoxia, 3 – 4 / 1977, p. 288.
