Cele șapte Sinoade, pilonii credinței ortodoxe

de Documentare

Suntem la începutul secolului al IV-lea. În 312. Împăratul Constantin traversează Franța cu armata sa. Zărește pe cer, ca proiectat în fața soarelui, o cruce luminoasă pe care stă scris: „Prin acest semn vei învinge”. Iese învingător. Ca urmare a acestei viziuni și a victoriei, Constantin devine primul împărat roman care îmbrățișează creștinismul. Evenimentele care vor urma vor duce la crearea Imperiului creștin din Bizanț.

Constantin înseamnă deci o schimbare în istoria Bisericii: epoca martirilor și a persecuțiilor ia sfârșit odată cu convertirea sa și Biserica din catacombe devine Biserica imperiului. Împăratul avea să ia două decizii ale căror consecințe au fost foarte importante pentru dezvoltarea creștinătății.

În primul rând, el decide, în 324, să mute capitala Imperiului roman pe malurile Bosforului. Își va ridica noua capitală pe locul unui vechi oraș grecesc, numit Bizanț. Îi dă numele său: Constantinoupolis, Constantinopol. Motivațiile erau atât economice și politice, cât și religioase, căci vechea Romă i se părea prea marcată de păgânism pentru a putea forma centrul imperiului creștin pe care îl avea în vedere. În noua Romă, lucrurile aveau să evolueze diferit: de la inaugurarea solemnă a orașului, în 330, el va interzice strict orice rit păgân. Această capitală nouă a lui Constantin a exercitat o influență decisivă asupra dezvoltării a ceea ce se va numi mai târziu „ortodoxie”.

În al doilea rând, Constantin convoacă la Niceea, în 325, primul Sinod general sau ecumenic al Bisericii creștine. Dacă imperiul roman voia să devină un imperiu creștin, trebuia să pună pe un temei ferm o aceeași credință declarată adevărată și a fost sarcina sinodului de la Niceea să-i precizeze termenii. Cu atât mai mult cu cât, în această epocă deja, credințele, concepțiile teologice privitoare la Hristos Însuși sau la Fecioara Maria erau departe de a fi unanime; în acest fel, creștinismul ar fi putut să se dovedească pentru imperiul lui Constantin o sursă de certuri și de neînțelegeri mai degrabă decât o bază solidă pe care să se poate întemeia o religie comună.

Niceea va fi primul dintr-o serie de șapte Sinoade Ecumenice care au avut datoria de a organiza Biserica, de a-i determina locul, de a-i fixa patriarhatele, dar mai ales a-i defini, o dată pentru totdeauna, învățătura, în punctele fundamentale ale credinței creștine: Treimea și Întruparea.

Toți creștinii știu că aceste taine depășesc înțelegerea omenească, nu pot fi înțelese și, cu atât mai mult, nu se pot demonstra; de asemenea, atunci când episcopii reuniți în sinod le-au dat definițiile, nu și-au închipuit nicio clipă că ar fi explicat taina, ci s-au limitat să excludă orice abordare falsă din gândire și din limbaj. Pentru a împiedica să se rătăcească în greșeală și erezie, ei pur și simplu au apărat aceste taine.

Discuțiile pot părea astăzi abstracte, uneori depășite, dar pe atunci ele plecau de la un punct de vedere absolut concret despre mântuirea omului, afirmând în special că Hristos este Dumnezeu deplin și om deplin. Dezbaterile erau pasionante, adeseori aprinse. Înfruntările deveneau uneori bătălii, opiniile diferite se reglau cu lovituri de sabie sau de baston. Și fiecărei afirmații îi corespundea o ruptură. Dar Sinoadele și-au făcut datoria.

Primele două, ținute în secolul al IV-lea, au insistat mai ales asupra deplinei dumnezeiri a lui Hristos și au formulat doctrina Treimii. Cele patru care au urmat, în secolele V, VI și VII, au definit umanitatea lui Hristos și au explicat unirea, într-o singură persoană, a naturii umane cu cea divină, proclamând în trecere pe Maria ca theotokos, Maica lui Dumnezeu.

Primul Sinod, ținut la Niceea în 325, a proclamat că Fiul este deoființă cu Tatăl și a redactat prima parte a Simbolului de credință. Cel de-al doilea, ținut la Constantinopol, în 381, a afirmat divinitatea Duhului Sfânt, care purcede doar din Tatăl și a completat Simbolul de credință, acest credo pe care îl recităm încă și astăzi și care, în afara unui cuvânt latin (filioque), este același pentru toți. Cel de-al treilea Sinod, ținut la Efes în 431, a afirmat că Maria era „Maica lui Dumnezeu”. Al patrulea Sinod, ținut la Calcedon în 451, mărturisea că Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, în două naturi, fără amestecare. Cel de-al cincilea Sinod, ținut la Constantinopol în 553, confirma deciziile celor de dinainte. Al șaselea Sinod, ținut de asemenea la Constantinopol, confirma existența a două voințe în Hristos, omenească și dumnezeiască. În sfârșit, cel de-al șaptelea, ținut la Niceea în 787, a elaborat fundamentele teologiei și cinstirii icoanei.

Acest al șaptelea Sinod, ținut pentru apărarea sfintelor icoane, pare la prima vedere a deține un loc aparte, dar, la fel ca primele șase, el a tratat pentru ultima dată despre Întrupare și despre mântuirea omului. În centrul conflictului se aflau icoanele lui Hristos, ale Maicii lui Dumnezeu și ale sfinților, cinstite în biserici și locuințe. Iconoclaștii, influențați poate de idei iudaice și musulmane, nu aveau încredere în această artă religioasă care-L reprezenta pe Dumnezeu și niște ființe umane. Ceilalți, apărătorii icoanelor, apărau locul icoanelor în viața Bisericii și importanța lor în viața duhovnicească a credincioșilor. Însă nu era vorba doar despre problema diferitelor concepții despre arta creștină. Miza era în același timp problema naturii umane a lui Hristos, a atitudinii creștine în legătură cu materia și a sensului real al răscumpărării. Această ceartă, chiar dacă a cunoscut momente violente și a suscitat crize uneori grave, a avut drept consecință definirea unei teologii a icoanei, născută chiar din argumentele apărătorilor.


Sursa: Guy Fontaine, Cinci lecţii despre ortodoxie,  Renașterea, Cluj-Napoca, 2017

Foto: basilica.ro

 

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Documentare
Centenarul Protopopiatului Ortodox Român Huedin (1 septembrie 2022)

Centenarul Protopopiatului Ortodox Român Huedin (1 septembrie 2022)

Înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului în anul 1921 a adus cu sine necesitatea reorganizării administrativ-teritoriale a eparhiei prin descentralizare și fondarea unor protopopiate, parohii și filii noi care să corespundă realităților...

Roald Amundsen – primul om care a ajuns la Polul Sud

Roald Amundsen – primul om care a ajuns la Polul Sud

Explorator norvegian al zonelor polare. A fost primul om care a ajuns la Polul Sud (în 1911). De asemenea, a fost primul navigator care a reușit să traverseze Pasajul de nord-vest. Astăzi vom vorbi despre Roald Amundsen. S-a născut într-o familie norvegiană de...

Rembrandt – unul din cei mai faimoși pictori

Rembrandt – unul din cei mai faimoși pictori

Rembrandt este unul din cei mai cunoscuți artiști din lume. Pictorul, desenatorul și gravorul  olandez a fost un maestru al tehnicii clar-obscure. este autorul a 600 picturi, 300 gravuri și peste 2000 desene extrem de valoroase. Numele său apare și în domeniul...

William Hanna – omul care a creat desenele copilăriei noastre

William Hanna – omul care a creat desenele copilăriei noastre

Animator, scenarist și producător de desene animate american de origine irlandeză, ale cărui personaje au fost urmărite de milioane de fani din întreaga lume o mare parte a secolului al XX-lea. Astăzi vom vorbi despre William Hanna. S-a născut la data de 14 iulie 1910...