Introducere
Anul 2025 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române” la împlinirea a o sută de ani de la înălțarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie. Pentru a marca acest eveniment foarte important din istoria Bisericii noastre voi readuce în atenția cititorilor de astăzi etapele esențiale ale procesului înființării patriarhiei și intervențiile celor mai importanți actori implicați în acest act istoric și eclesial. În acest prim episod va fi explicat contextul politic, național și eclesial din epocă și se va prezenta procesul de unificare ierarhică și jurisdicțional-canonică a Bisericii Ortodoxe Române după Marea Unire.
Unificarea ierarhică și jurisdicțional-canonică a Bisericii Ortodoxe Române
La începutul anului 1919, tânărul profesor de teologie de la Sibiu, Nicolae Bălan (1882-1955), a publicat în ziarul sibian „Gazeta Poporului” un articol intitulat „Biserica noastră” în care preciza că prioritatea principală și urgentă a Ortodoxiei românești din noua Românie era „să-și adune toți fii săi de un sânge și de o lege sub același acoperământ”, adică să întreprindă pașii necesari pentru „închegarea singuraticelor biserici ortodoxe de pe întreg teritoriul românesc într-o singură Biserică”. Astfel, sublinia autorul, „de la Nistru pân’ la Tisa (…) vom avea o Biserică Ortodoxă Română mare și puternică” în fruntea căreia „va fi așezat un Sfânt Sinod, din care vor face parte toți vlădicii din Vechiul Regat român, din Ardeal, Bănat și părțile ungurene, apoi cei din Basarabia și Bucovina”[1]. Cu alte cuvinte, Nicolae Bălan anunța demararea procesului complex de unificare ierarhică, jurisdicțional-canonică, administrativă și legislativă a Bisericii Ortodoxe Române din cele patru regiuni istorice care au format România Mare în cursul anului astral 1918 prin unirea Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (28 noiembrie 1918) și Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului (1 decembrie 1918) cu Regatul României[2]. Este important să subliniez și să reținem că inițiativa acestei acțiuni de unificare bisericească a plecat din Transilvania prin vocea și activitatea ierarhilor și profesorilor de teologie de la Sibiu, Arad și Caransebeș. În martie 1919, în cadrul primului congres al clerului ortodox din Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, preotul dr. Gheorghe Ciuhandu, consilier al Episcopiei Aradului, a susținut prin intermediul unui confrate săliștean unul din referatele de fond, intitulat sugestiv: „Împreunarea bisericilor ortodoxe de pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică Ortodoxă Română și raportul acestei biserici față de stat”, text în care pleda pentru unirea „bisericilor românești particulare” din Regat, Basarabia, Bucovina și Transilvania „sub ascultarea mitropolitului de București, ca primat eventual ca patriarh românesc, și sub un sinod episcopesc comun”, urmând a se discuta apoi și „unificarea constituției bisericești”, plecând de la Statutul Organic șagunian[3]. Cu alte cuvinte, profesorul Ciuhandu afirma necesitatea unificării ierarhice și jurisdicționale a Bisericii Autocefale Române din Vechiul Regat[4] cu Mitropoliile autocefale din Transilvania (Sibiu) și Bucovina (Cernăuți), precum și cu Eparhia Chișinăului și Hotinului din Basarabia – aflată între 1812 și 1918 sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse și a Sf. Sinod de la Petersburg –[5], intrarea tuturor ierarhilor din cele trei provincii și biserici particulare în sânul Sfântului Sinod din Vechiul Regat și sub autoritatea canonică a Mitropolitului Primat de la București[6], precum și demararea discuțiilor referitoare la redactarea unui nou statut de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din România întregită, la rolul acesteia în societatea românească și la relațiile ei cu statul român.
Primii ierarhi care au hotărât intrarea lor în Sfântul Sinod de la București și astfel revenirea eparhiilor lor „în sânul Bisericii Ortodoxe Române”, reînnoind „vechile sale legături de unitate cu Mitropolia Ungrovlahiei, dorind a forma parte integrantă a Bisericii mame din România unită cu Basarabia și cu Bucovina”, au fost episcopii Ioan Ignatie Papp al Aradului și Miron Cristea al Caransebeșului prin decizia sinodului episcopesc al Mitropoliei Ardealului din 23 aprilie 1919[7]. Două luni mai târziu, în 12/25 iunie 1919, a avut loc la Mănăstirea Sinaia o consfătuire la care au participat ierarhi, profesori de teologie și reprezentanți ai guvernului, originari din toate regiunile românești. Aceștia au decis demararea „unificării ierarhice și canonice a Bisericilor Ortodoxe Române din toate provinciile reunite ale Patriei mame” cu „forul suprem de conducere, Sfântul Sinod”, la a cărui proximă ședință să fie convocați „toți ierarhii Bisericii Ortodoxe Române din provinciile României întregite”. Ulterior se va desfășura „lucrarea de organizare bisericească, pe baze canonice și autonome, din punct de vedere reprezentativ, administrativ, legislativ și judecătoresc”, dezbaterile pornind de la „Statutul organic al Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania”[8].
Ședința extraordinară a Sfântului Sinod a avut loc în ziua de 17/30 decembrie 1919 la București. La aceasta au participat și cei șase ierarhi din cele trei provincii unite cu România în 1918, și anume: mitropolitul Vladimir de Repta al Bucovinei, episcopul Ipolit Vorobchievici al Rădăuților, arhiepiscopul Nicodim Munteanu al Chișinăului, episcopul Elie Miron Cristea al Caransebeșului, arhiereul vicar Gurie Basarabeanul și arhiereul vicar Dionisie Ismaileanul. Aceștia au adresat Sfântului Sinod propunerea ca „unirea națiunii române – cea din anul 1918 – să se extindă și asupra Sfintei noastre Biserici strămoșești așa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a Crișanei și cea din părțile ungurene să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Națională Română, a cărei autoritate supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a României întregite”. Supusă la vot de către Sfântul Sinod și de către Consistoriul Superior Bisericesc, propunerea a fost adoptată „în unanimitate și cu entuziasm” ca „hotărâre a Sfântului Sinod”[9]. În aceeași zi, Sfântul Sinod și Marele Colegiu Electoral Bisericesc au dat un semnal vizibil de pecetluire a acestei unități ierarhice prin alegerea episcopului Elie Miron Cristea al Caransebeșului în demnitatea de Arhiepiscop al Bucureștilor și Mitropolit Primat al României, scaun rămas vacant după demisia mitropolitului primat Conon Arămescu-Donici (n. 1837 în Bahna, jud. Neamț – 7 august 1922 Cernica, episcop al Hușilor între 1902 și 1912, mitropolit primat între 1912-1918) la 1 ianuarie 1919. Analizând această evoluție de pe parcursul anului 1919, care a culminat cu decizia din 17/30 decembrie 1919, preotul dr. Adrian Ignat a observat pe bună dreptate că „dacă anul 1918 a fost pentru poporul român anul întregirii României Mari, anul 1919 a fost anul întregirii Bisericii Ortodoxe Române”[10].
Unificarea ierarhică și jurisdicțională a fost recunoscută de Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului în ședința sa din 12/25 februarie 1920. Constituit din 90 de membri, 30 clerici și 60 mireni, cel mai înalt for legislativ al mitropoliei declara solemn: „Mitropolia românilor ortodocși din Transilvania și fosta Ungarie se unește pentru vecie cu Biserica vechiului regat, a Basarabiei și Bucovinei, alcătuind o singură Biserică Ortodoxă Română Autocefală, însă așa ca până la crearea unei organizații bisericești unitare, Biserica din provincia noastră mitropolitană își susține în întregime actuala sa organizație autonomă, călăuzită de conștiința că principiile depuse în Statutul nostru organic trebuie să servească drept temelie la viitoarea organizație unitară a Bisericii Ortodoxe din România întregită”[11]. Același congres l-a ales în 15/28 februarie 1920 pe profesorul Nicolae Bălan în demnitatea de arhiepiscop al Albei Iulia și Sibiului și mitropolit al Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, scaunul fiind vacant în urma morții mitropolitului Vasile Mangra în 14 octombrie 1918[12]. Mitropolitul Nicolae Bălan se va afirma pe parcursul anilor următori drept cel mai fervent susținător al principiilor Statutului Organic șagunian, fiind secondat de alți clerici și mireni transilvăneni precum Gheorghe Ciuhandu, Ioan Lupaș, Ioan Mateiu, Ioan de Preda, Valer Moldovan ș.a. În timp ce unificarea jurisdicțional-canonică și intrarea ierarhilor ardeleni, bănățeni, bucovineni și basarabeni în Sfântul Sinod de la București s-a realizat destul de repede pe parcursul anului 1919, negocierile purtate de comisia specială, instituită în acest scop și numită „Constituanta bisericească”, privind unificarea statutară prin redactarea și adoptarea unui statut nou pentru organizarea întregii Biserici Ortodoxe Române s-au prelungit până în primăvara anului 1925 și au suscitat dezbateri încinse, adesea pasionale, denotând complexitatea și provocările procesului unificării ecleziastice la care a luat parte în mod energic elita clericală și laică, politică, socială și academică, a României întregite[13].
În final, Legea (cu 45 de articole) și Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române (cu 178 de articole)[14] au fost votate în Senat (24 martie 1925) și în Camera Deputaților (3 aprilie 1925), fiind sancționate de regele Ferdinand prin decretul regal nr. 1402 din 4 mai 1925 și publicate în Monitorul Oficial nr. 97 din 6 mai 1925[15].
Fig. Harta Eparhiilor Patriarhiei Române, 1936.
[1] N. Bălan, „Biserica noastră”, în Gazeta Poporului. Foaie politică-culturală, Anul II, Nr. 2, Sibiu, duminică, 12 ianuarie 1919, p. 1.
[2] Despre contribuția Bisericii la Marea Unire vezi: Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Editura Universitară, București, 2011; Sebastian Stanca, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919). Ediție, studiu introductiv, note și indici de Mihai-Octavian Groza și Mircea-Gheorghe Abrudan, Editura Argonaut/Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Cluj-Napoca/Deva, 2015; Mihai Hau (ed.), Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I-II, Editura Basilica, București, 2018; Daniel Isai, Ionel Moldovan, Lupta Bisericii Ortodoxe din Moldova pentru Marea Unire. Rapoartele protopopiatelor și mănăstirilor din Mitropolia Moldovei și Sucevei (1916-1918), Editura Doxologia, Iași, 2018; Mircea Păcurariu, Mucenici și făuritori ai Unirii. Preoțimea din Transilvania și Banat și unirea din 1918, Editura Trinitas, București, 2018.
[3] Actele primului congres al preoțimei din Mitropolia românilor ortodocși din Ardeal, Bănat, Crișana și Maramurăș ținut în Sibiu, în zilele de 6/19-8/21 martie 1919, Tiparul Tipografiei „Carpath”, Sibiu, 1919, pp. 10-13.
[4] Paul Brusanowski, Stat și Biserică în Vechea Românie între 1821-1925, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010.
[5] Detalii la Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a Neamului Românesc, Editura Basilica, București, 2012.
[6] O prezentare schematică a organizării și a statutului lor canonic vezi la Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Națiune. Cultură, Vol. III, Tom I, Editura IBMBOR, București, 2006, pp. 54-89; Paul Brusanowski, Autonomia și constituționalismul în dezbaterile privind unificarea Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, pp. 13-72.
[7] Niculae I. Șerbănescu, „Înființarea Patriarhiei Române”, în Idem, Opera istorică. Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creștine pe pământ românesc, la Patriarhat. 3. Autocefalie și Patriarhat, volum îngrijit, note și indici de pr. dr. Mihai Ovidiu Cățoi, Editura Basilica, București, 2017, pp. 299-300 cu reproducerea declarației originale a sinodului ardelean.
[8] Ibidem, pp. 300-301.
[9] Ibidem, p. 302.
[10] Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire, p. 295.
[11] Ibidem, p. 312; Niculae I. Șerbănescu, „Înființarea Patriarhiei Române”, pp. 302-303.
[12] Marius Eppel, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006; Vasile Vlad, Vasile (Vincențiu) Mangra – teolog, ierarh și publicist, Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2023.
[13] Vezi pe larg aceste tratative în Paul Brusanowski, Autonomia și constituționalismul, pp. 73-362.
[14] Au fost reeditate recent în Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel, Emilian-Iustinian Roman, Mircea-Gheorghe Abrudan, Instituții ecleziastice ortodoxe. Izvoare legislative bisericești și laice (sec. XVIII-XX), volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2022, pp. 259-315.
[15] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române vol. III, ediția a 3-a, Editura Trinitas, Iași, 2008, p. 361.