În articolele precedente dedicate Centenarului Patriarhiei Române am prezentat etapele principale ale fondării acesteia, culminând cu decizia Sfântului Sinod și legea organică de înființare a Patriarhiei Române, recunoașterea de către Patriarhia Ecumenică și întronizarea primului patriarh Elie Miron Cristea la 1 noiembrie 1925. În continuare voi readuce în atenția cititorilor de astăzi cele mai importante contribuții, argumente, pledoarii și idei în favoarea înființării patriarhiei, susținute în epocă de clerici și mireni, cărturari și oameni politici din toate regiunile țării, începând cu preotul arădean Gheorghe Ciuhandu, cel ce a lansat pentru prima oară în dezbatere publică ideea ridicării Mitropoliei de la București „la rangul de Patriarhat al românilor”[1].
Născut la 23 aprilie 1875 într-o familie preoțească din localitatea bihoreană Roșia, Gheorghe Ciuhandu s-a afirmat ca preot, teolog, istoric și publicist prolific. A studiat la gimnaziul românesc din Beiuș (1885-1889), la Institutul Teologic-Pedagogic din Arad (1893-1896) și la Universitatea din Cernăuți (1900-1902), unde a obținut doctoratul în teologie (1905). La 8 septembrie 1907 s-a căsătorit cu Octavia Popovici-Desseanu (1879-1949), a fost hirotonit diacon (3 mai 1908) și preot (2 aprilie 1910), apoi ridicat la rangul de protopop (1910), iconom stavrofor (1936) și membru de onoare al Academiei Române (1946). După o scurtă activitate profesorală la Căbești, Bihor (1897-1899) și la Institutul Teologic din Arad (1902-1903), a ocupat vreme de trei decenii funcția de consilier eparhial al Episcopiei Aradului (1905-1939). A trecut la cele veșnice la 29 aprilie 1947 în localitatea hunedoreană Vața de Jos și a fost înmormântat la Arad. Membru de frunte al elitei clericale transilvane, părintele Gheorghe Ciuhandu s-a implicat activ în unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, în unificarea și reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române în anii 1919-1925 și în viața culturală românească, vocea sa afirmându-se în presa vremii, prin broșuri și lucrări valoroase privitoare la istoria bisericească, culturală, politică și demografică a românilor din părțile Aradului, Bihorului și Banatului[2].
La solicitarea episcopului Ignatie Papp al Aradului (1902-1925), locțiitor de mitropolit (1919), preotul Ciuhandu a întocmit, în februarie 1919, un proiect de reorganizare a Mitropoliei Transilvaniei, publicat într-o formă extinsă sub acest titlul în anul 1920. Încă din anul 1917, el elaborase „vreo zece articole” și spera să fie publicate în „Revista teologică” de la Sibiu sub titlul „autochefalie și autonomie bisericească”, după cum îi mărturisea episcopului Miron Cristea de la Caransebeș în 27 decembrie 1917[3]. O primă viziune a consilierului arădean asupra dezvoltării Bisericii în România Mare a fost publicată în paginile periodicului arădean „Biserica și școala” din 10/23 februarie 1919 sub titlul Împreunarea Bisericii Ortodoxe Române de pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică și raportul acestei Biserici față cu Statul[4]. Lucrarea a fost de fapt pregătită spre a fi prezentată în plenul primului congres al preoțimii din Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, desfășurat la Sibiu între 6/19 și 8/21 martie 1919, la care au luat parte aproape 700 de clerici transilvăneni, dar și o serie de reprezentanți ai preoțimii din Vechiul Regat, din Basarabia și Bucovina. Împiedicat să ajungă la Sibiu de linia demarcațională stabilită între armatele aliate franco-române-sârbe și trupele ungare pe cursul inferior al Mureșului, referatul pregătit de părintele Ciuhandu a fost citit în plen de preotul dr. Dumitru Borcia din Săliștea Sibiului[5].
În prima parte a lucrării, Ciuhandu prezenta noile realități politice create în cursul anului 1918, ceea ce „ne îndeamnă să căutăm a ne pune și sub raportul ierarhic-bisericesc în consonanță cu această realitate politică”. Primul pas era în opinia sa unificarea Sfântului Sinod, iar al doilea unificarea organizatorică și constituțională a Bisericii. Invocând canonul 34 apostolic[6] preotul era de părere că unitatea canonică și jurisdicțională a Bisericii Ortodoxe din România era nu numai un deziderat, ci o necesitate și o obligație canonică, „ba și mai mult: ajunși odată la unitatea politică și ierarhică-bisericească, avem și noi dreptul să ne gândim chiar și la înființarea demnității de patriarh ortodox român”. Modelul trebuia preluat atât de la „toate popoarele creștine, ortodoxe și eterodoxe, din Orient, care își au patriarhii lor”, cât și de la vecinii bulgari, sârbi și ruși, care obținuseră în Evul Mediu și în zorile modernității „demnitatea patriarhală”. Astfel, Gheorghe Ciuhandu se întreba retoric „de ce nu ne-am gândi și noi la reînvierea patriarhatului vechi, româno-bulgar, acum ca patriarhat românesc al României întregite?! Canonul 34 apostolesc ne și dă și nouă acest drept! Pentru demnitatea de patriarhat ortodox român este predestinat scaunul de mitropolit-primat al României”. Observăm că preotul arădean opina că nu era în principiu vorba de crearea unei instituții noi pentru biserica românilor, ci de reînvierea unei instituții existente în timpul Țaratului româno-bulgar al Asăneștilor cu sediul al Târnovo[7].
În opinia părintelui Ciuhandu, unitatea spirituală a românilor ortodocși trebuia să se împlinească sub autoritatea primatului de la București, „ca patriarh românesc”, și sub un „sinod episcopesc comun”, care aducea în discuție „unificarea constituției bisericești” și raportul dintre Biserică și Statul român întregit. Pe scurt, în opinia sa, statul trebuia să-și păstreze caracterul tradițional ortodox, să-și asume ocrotirea Ortodoxiei la nivel național, dar și internațional, respectând totodată „libertatea autonomică a Bisericii”. Despre toate aceste subiecte arzătoare, dezbătute în anii 1919-1924, preotul Gheorghe Ciuhandu a scris diferite articole în presa bisericească, reluate apoi în forma unor broșuri, între care cele mai importante au fost: Reorganizarea Mitropoliei Transilvane, Arad, 1920, 54 p. + o anexă și Reorganizarea centrelor noastre ierarhice și unificarea bisericească, București, 1923, 70 p., care s-au bucurat de un larg ecou și de aprecierea contemporanilor săi, în mod deosebit a transilvănenilor în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan[8].
Patriarhul Miron Cristea și istoriografia bisericească, prin vocile de mare autoritate ale lui Niculae Șerbănescu, Mircea Păcurariu, Pavel Vesa și Alexandru Moraru, i-au recunoscut preotului arădean Gheorghe Ciuhandu meritul de a fi lansat pentru prima oară această propunere de înființare a Patriarhiei Române[9], adevăr care trebuie reafirmat și în acest an al centenarului patriarhiei noastre.
Anexă: Pr. dr. Gheorghe Ciuhandu, Împreunarea bisericilor ortodoxe de pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică Ortodoxă Română și raportul acestei biserici față de stat, Sibiu, 6/19 martie 1919 (fragment).
Venerabil congres!
România Mare a trăit, până de curând, de-abia în taina inimilor noastre obidite. Azi însă România Mare este o realitate, pe care o trăim și cu trupurile noastre și care ne îndeamnă să căutăm a ne pune sub raportul ierarhic-bisericesc în consonanță cu această realitate politică.
Orientul ortodox are o tradiție, de a-și ordona viața bisericească pururea în cadrele existente ale statelor politice. Cu atât mai vârtos – și mai veseli chiar – avem să ne gândim noi acum la o nouă ordonare, internă, a Bisericii noastre între hotarele noi și lărgite și la o stator[nic]ire a unui cât mai demn și fericit raport extern al Bisericii față cu puterea nouă de stat.
I.
Gândul nostru zboară, întâi de toate, la acea venerabilă orânduire a Ortodoxiei – canonul 34 apostolesc – care ne vorbește despre „episcopii fiecărui neam” sau națiune, că trebuie să aibă și să-și recunoască pe unul dintre ei ca Protos sau întâișezător între dânșii.
Raportul acesta de coeziune canonică între românii ortodocși înstrăinați și între frații lor liberi nu a existat în sensul propriu sau jurisdicțional, decât numai între Ardeal și Muntenia, stând noi în legătură de subordonare canonică către mitropolitul Ungro-Vlahiei (din Târgoviște, mai apoi la București), ca exarh patriarhal al Plaiurilor, de abia până la sfârșitul veacului al XVII-lea, când – prin unirea cu Roma – s-a spart unitatea religioasă a românilor și ni se întrerup și legăturile ierarhice cu Mitropolitul Munteniei de atunci.
Biserica moldoveană, prin mitropolitul Moldovei, cuprindea în legăturile sale Bucovina până la 1777, când o fură mișelia austriacă, precum și Basarabia, răpită în două rânduri (1812 și 1878) de Rusia, care azi se zbate în certarea lui Dumnezeu pentru atâtea silnicii.
Fărâmițarea aceasta politică a neamului românesc a creat referințe canonice nouă, unele din ele fiind cele mai nefirești. Ardealul și părțile lui limitrofe de la Apus, în lipsă de episcopi ajunge sub ascultarea ierarhiei sârbești, până la 1864. Bucovina, ruptă din corpul Bisericii moldovene, e supusă și ea mai la început „in spiritualibus” Carlovițului, apoi figurează ca episcopie exemptă sau de sine stătătoare, până la 23 ianuarie 1873, când, constituită în mitropolie, i se dă jurisdicție peste sârbii din Dalmația, celălalt extrem al Imperiului habsburgic, clădit pe „divide et impera”. Basarabia, îmbrâncită și brutalizată, dimpreună cu noua sa mitropolie creată la 1812, e aruncată sub ascultarea bisericii rusești. Iar noi, cei de sub stăpânirea ungurească, de o vreme încoace, am fost siliți să trăim în atare izolare de către Biserica din Regat, încât la urcarea penultimului nostru mitropolit în scaun, guvernul unguresc i-a luat în nume de rău, că nu pe calea diplomației de stat, ci direct și-a anunțat fratelui său duhovnicesc de la București, urcarea în scaunul de arhiepiscop-mitropolit.
Azi însă, când silniciile politice medievale pier dimpreună cu hotarele politice nefirești dintre frații de același sânge și când neamul românesc este constituit în o unitate politică sub ocârmuirea gloriosului Domn dezrobitor Ferdinand I: e la locul său, să ne ocupăm de ideea, mai bine zis, de necesitatea de ordin canonic, de a ne creia canoniceasca unitate bisericească, prevăzută în canonul 34 apostolesc și, întâi de toate, ca mitropolia noastră să-și reia firul relațiilor canonice întrerupte la 1700. De sine înțeles că și celelalte Biserici surori din provinciile noi ale Regatului României vor urma a se acomoda poruncii aceluiași canon, după care pe unitatea politică trebuie înființată unitatea ierarhică-bisericească.
Ba și mai mult: ajunși odată la unitatea politică și ierarhică-bisericească avem și noi dreptul să ne gândim chiar și la înființarea demnității de patriarh ortodox român. (subl. mea)
Toate popoarele creștine – ortodoxe și eterodoxe, deopotrivă – din Orient își au patriarhii lor. Pe lângă cele 4 patriarhate vechi și ortodoxe mai există patriarhi eterodocși pentru copții din Egipt în Cairo; pentru iacobiții din Siria și Mesopotamia patriarhul, numit maphrian, în Karamit; pentru haldei patriarhul din Mosul și altul „unit” cu Roma în Urmia (Persia).
Dar în afară de această tradiție ce se întinde în Orient până în zilele noastre, românii din sudul Dunării au avut, pe timpul Imperiului româno-bulgar, patriarhie comună cu bulgarii la Trnova. Sârbii, ajunși în Evul Mediu la unitatea politică, și-au înființat de asemenea patriarhatul lor național în anul 1375. Mai apoi rușii, la 1589, obțin și ei pentru Biserica ortodoxă demnitatea patriarhală până la 1721, când țarul Petru cel Mare înlocuiește patriarhatul cu organizația sinodală. Sârbii din fostul regat ungar, unde s-au fost refugiat patriarhii sârbești de Ipek, păstrează și azi această demnitate, care probabil se va muta iarăși în Serbia lărgită. Și dacă și bulgarii au un „exarhat” național bulgar, de ce nu ne-am gândi și noi la reînvierea patriarhatului vechi, româno-bulgar, acum ca patriarhat românesc al României întregite?! Canonul 34 apostolesc ne dă și nouă acest drept! Pentru demnitatea de patriarhat ortodox român este predestinat scaunul de mitropolit-primat al României. (subl. mea).
Bisericile românești ortodoxe în situația de azi sunt patru la număr: în Regat, la noi, în Basarabia și Bucovina, avându-și fiecare organizația sa particulară mult-puțin deosebitoare. Cei mai deosebiți suntem noi, cu constituțiunea noastră singulară „democratică”, ce ne-am făurit-o între împrejurări speciale. Autoritatea cea mai înaltă, deopotrivă în toate aceste Biserici românești sunt șefii ierarhici – mitropoliții – respectiv în Regatul Vechi și la noi sinoadele episcopești, care încă vor trebui unificate. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din Regat este albia, la care trebuie să graviteze Sinodul nostru episcopesc, dimpreună cu mitropoliții din Basarabia și Bucovina.
În sânul Sfântului Sinod al Bisericii din Regat va trebui să se fixeze locul de ședere canonică al celorlalți mitropoliți și episcopi, între frații lor de aceeași treaptă, dându-se astfel ființă marelui Sinod episcopesc al tuturor românilor ortodocși. Această nouă orânduire involvă și o nouă restaurare a Sfântului Sinod episcopesc, nu numai în partea exterioară a formelor bisericești, ci și în direcția de a face, ca Marele Sinod Episcopesc al viitorului din România Mare, să devină cel mai efectiv organ pentru intensificarea vieții religioase-bisericești la români.
De aceea, spre a se ajunge și mai ușor la realizarea acestei probleme capitale bisericești, neglijată mult în trecut, către scaunele existente, în sânul Sfântului Sinod vor trebui să se adaoge altele nouă, care se cade a se ridica pentru episcopiile ce mai trebuiesc înființate în provinciile noi ale Regatului, unde – ca la noi – nu era dată posibilitatea unei organizațiuni bisericești mai desăvârșite. De sine înțeles, factorii chemați ai Bisericii se vor pronunța la vremea sa ori pentru organizația unitară-patriarhală, ori pentru cea unitară-sinodală, între care organizații sunt deosebiri.
Ideea de unificare a Bisericii tuturor românilor ortodocși sub ascultarea mitropolitului de București – ca primat, eventual ca patriarh românesc – și sub un Sinod episcopesc comun, atrage în discuție și unificarea constituției bisericești.
Între Bisericile românești particulare de azi noi suntem cei mai deosebitori în ale organizației bisericești. Biserica din Regat, cele din Basarabia și Bucovina stau pe un punct de mânecare mai apropiat întreolaltă, reprezentând (mult-puțin) principiul de guvernământ bisericesc după vechile orânduiri. Noi desigur, și nu fără de oarecare temei, vom avea titlul de a fi susceptibili la unificarea constituției bisericești. Dar o jertfă ni se va impune, de dragul unității, pentru care frații de peste Carpați au jertfit mult, și în sânge și în moral. Orgoliul, de a fi noi Biserica cea mai „democratic” organizată, va trebui să-l jertfim în parte de dragul unității, în care, pe viitor, va rezida o forță mai viguroasă și de un mai efectiv folos pentru întregul neam românesc și pentru Biserica lui. Cât și ce vom jertfi, nu se poate prevedea. Dar va trebui, ca și celelalte Biserici surori să caute a se apropia de principiul reprezentativ și democratic al Statutului nostru organic, întărindu-și o parte din forturi și cu elementul mirenesc.
[1] Niculae I. Șerbănescu, „Înființarea Patriarhiei Române”, în Idem, Opera istorică. Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creștine pe pământ românesc, la Patriarhat. 3. Autocefalie și Patriarhat, volum îngrijit, note și indici de pr. dr. Mihai Ovidiu Cățoi, Editura Basilica, București, 2017, p. 305.
[2] Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 146-147; Pavel Vesa, Protopop dr. Gheorghe Ciuhandu (1875-1947), după documente, manuscrise, corespondență, Editura Arhiepiscopiei Aradului, Arad, 2011.
[3] Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918). După documente, acte și corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986, p. 227.
[4] Biserica și Școala, Anul 43, Nr. 7, Arad, 10/23 februarie 1919, p. 1.
[5] Prot. Dr. Gheorghe Ciuhandu, Memorii (1907-1925). Din viața mea. Făcute și pățite, spuse ca să învețe și alții, ediție îngrijită, prefață și tabel cronologic de Constantin Jinga, Postfață de Conf. Dr. Gheorghe Ciuhandu, Editura Marineasa, Timișoara, 1999, p. 212-213.
[6] „Episcopii fiecărui neam trebuie să-l cunoască pe cel dintâi dintre ei și să-l considere drept căpetenie și să nu facă nicidecum ceva deosebit fără voința aceluia. Dar fiecare să facă numai acele lucruri care aparțin parohiei lui și ținuturilor de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără voința tuturor, căci astfel va fi bună înțelegere și va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul, în Duhul Sfânt, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”. Vezi: Canoanele Bisericii Ortodoxe. Vol. I: Canoanele Apostolice și Canoanele Sinoadelor Ecumenice, ediție bilingvă, studiu introductiv, introduceri, note și traducere pr. Răzvan Perșa, ediția a II-a revizuită, Editura Basilica, București, 2022, p. 117.
[7] Analele Asociației „Andreiu Șaguna” a clerului Mitropoliei Ortodoxe Române din Ardeal, Bănat, Crișana și Maramurăș. Actele primului congres al preoțimei din Mitropolia românilor ortodocși din Ardeal, Bănat, Crișana și Maramurăș ținut în Sibiu, în zilele de 6/19-8/21 martie 1919, Tiparul Tipografiei „Carpath”, Sibiu, 1919, p. 81-82.
[8] Pavel Vesa, Protopop dr. Gheorghe Ciuhandu, p. 72-82; Paul Brusanowski, Autonomia și constituționalismul în dezbaterile privind unificarea Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, p. 73-78.
[9] Niculae I. Șerbănescu, „Înființarea Patriarhiei Române”, p. 305; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române vol. III, ediția a 3-a, Editura Trinitas, Iași, 2008, p. 362; Pavel Vesa, Protopop dr. Gheorghe Ciuhandu, p. 77; Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Națiune. Cultură, Vol. III, Tom I, Editura IBMBOR, București, 2006, p. 93-94.
