Anul 2025 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române” la împlinirea a o sută de ani de la înălțarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie. Pentru a marca acest eveniment foarte important din istoria Bisericii noastre voi readuce în atenția cititorilor de astăzi etapele esențiale ale procesului înființării patriarhiei și intervențiile celor mai importanți actori implicați în acest act istoric și eclesial. În al treilea episod dedicat aniversării centenarului Patriarhiei Române voi prezenta evenimentele referitoare la înființarea patriarhiei și la întronizarea primului nostru patriarh prin intermediul cuvântărilor și însemnărilor memorialistice ale patriarhului Miron Cristea.

Despre evenimentele derulate la începutul anului 1925, patriarhul Miron Cristea nota în memoriile sale următoarele: „Ideea Patriarhiei Române s-a ivit în capetele multora, îndată ce s-a întregit România. La mine, mai întâi, Dr. Nicolae Iorga a venit să-mi spună. Nu mai putem rămâne cu primația. A și atins, așa în treacăt ideea. Acum, în urmă, îmi spune Simion Mehedinți că și el s-a gândit demult. Când am început ședințele comisiunii de cincisprezece pentru facerea proiectului de organizare unitară a bisericii s-a lansat ideea. Basarabenii au făcut chiar memoriu în scris și au luat hotărâri în adunările lor bisericești de acasă. Eu nu am dat curs liber chestiei, ca să nu apar că eu doresc și forțez. Mergeau mai bine așa lucrurile pentru organizare. Erau destule greutăți de biruit și nivelat. Nu mi se părea oportun a scoate în relief chestia patriarhiei, dar ideea a prins, s-a copt. Au scris revistele. Au publicat chipul patriarhului (al meu), care încă nu era. Macedoromânii, în foile lor, doreau și-l aclamau deja, sătui de cei grecești patriarhi”[1].

În continuare patriarhul menționa că ideea a fost preluată salutar de guvern, proiectul fiind perceput nu numai ca unul de însemnătate bisericească, ci și național-politică, având menirea de a consolida edificiul statului român. Vocea catalizatoare a puterii politice a fost reprezentată de premierul Ionel Brătianu, iar acțiunea politică a fost coordonată de ministrul cultelor Alexandru Lapedatu. În acest sens, citim în paginile însemnărilor patriarhului: „Realizarea a luat-o în mână ministrul-președinte Ionel I. C. Brătianu. În septembrie 1924, la Te-Deumul de la deschiderea corpurilor legiuitoare, la fine se apropie de mine Pimen, mitropolitul Moldovei și mă interpelează: «De ce nu m-ai făcut atent că este absolut necesar și pentru biserică și pentru țară ca să înființăm un patriarhat român?» Am răspuns: «Nu voiam să intervin eu, ca să nu apar a fi pro Domo». «Nu-i vorbă de persoană. Aici interesul e al țării», răspunde Ioan Brătianu. Apoi după clarificarea unor întrebări ce le-a pus în această privință, a cgemat pe ministrul de culte Lapedatu și i-a spus: «Să faci cât mai curând proiectul de lege pentru înființarea unui patriarhat român»”[2].

După ce a obținut aprobarea și susținerea guvernului, ideea fondării patriarhiei a ajuns în atenția membrilor Sfântului Sinod, care prin vocea și pana mai multor ierarhi a creionat un proiect discutat în ședințele sinodale din toamna anului 1924 și adoptat în 4 februarie 1925. Concomitent opinia publică a fost pregătită și informată prin diverse articole publicate în presa centrală și regională de diferiți istorici, teologi, cărturari și oameni politici. Despre toate acestea, patriarhul rememora: „Sinodul – văzând ideea coaptă – a aflat că-i timpul a hotărî. Când a fost aici patriarhul Damianos al Ierusalimului, la masa festivă, toți vorbeau să ne facem și noi patriarh. Așa era Argetoianu, fost ministru, ministrul instrucției C. Anghelescu etc. Chestia s-a pregătit în cursul sesiunii sinodale din noiembrie 1924, dar până să-și gate mitropolitul Pimen propunerea, până am trecut alte chestii, neamânabile, s-au mai dus unii episcopi acasă, la treburi urgente. Așa a rămas pentru sesiunea în continuare. Ministrul președinte Brătianu era cel mai voios de asta. Mereu da zori. Profesorul Iorga, Dr. Lupaș și alții scriu articole de pregătire. Corpul profesoral de la Facultatea teologică din Cernăuți fac un memoriu tipărit. Ministerul Lapedatu gată proiectul și motivarea. Convoc sinodul pe 4 februarie 1925. Nefericirea e că guvernul turc expulzează pe noul patriarh din Constantinopol, fiind supus schimbului[3]. De aceea «Etnos» din București crede că întâmplarea asta ne-a determinat pe noi. Fals. Mitropolitul Pimen era bolnav de gripă spre marele lui regret. Propunerea o citește mitropolitul Nectarie al Bucovinei, fiind iscălită de el. Prezidează arhiepiscopul Gurie al Chișinăului. Toți erau însuflețiți. Numai episcopul Visarion Puiu de la Bălți sta palid și agitat. Propunerea se primește unanim”[4].

La finalul ședinței Sf. Sinod, mitropolitul primat a luat cuvântul și a subliniat importanța deciziei pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română, pentru statul român, pentru sănătatea sinodalității și abia în final pentru sine, percepând ridicarea sa în rang ca o încununare a întregii sale activități ecleziastice. Nu în ultimul rând, Miron Cristea lansa un deziderat pastoral-misionar în patru puncte: 1) obținerea unor burse de studiu de la guvern pentru „a trimite tineri la studii în toate centrele mari de cultură apusene și răsăritene” în scopul creării unui corp clerical bine educat; 2) reformarea Facultății de Teologie din București prin înființarea unor catedre noi care să ridice prestigiul acesteia în toată lumea ortodoxă și să atragă studenți ortodocși din lumea slavă și cea greacă în capitala României; 3) înființarea unei Academii de muzică bisericească la București, care să salveze muzica tradițională a Bisericii; și 4) edificarea unei „mărețe catedrale a mântuirii neamului”[5].

Câteva zile mai târziu, proiectul de lege s-a discutat în Parlamentul României, la ședințele căruia a participat, în calitate de senator de drept, și mitropolitul Cristea. Despre acele evenimente, patriarhul rememora: „La Senat a trecut cu aprobarea tuturor partidelor. Dar raportorul Constantin Dissescu era răgușit și substitutul său nu prea putea citi raportul scris de altul. La Cameră ceva solemn de tot. Ziseră, cum spun unii, că n-a mai fost la Cameră. Totul unanim. Toți vorbesc pregătiți. Ovații în picioare. Pe galerie plâng unii de însuflețire”[6]. În Senat, lui Miron Cristea i s-a dat cuvântul spre finalul discuțiilor. Prelatul a subliniat vechimea și noblețea creștinismului românesc, contribuția Bisericii la progresul culturii, limbii, artei românești, dar și a culturii creștine a popoarelor căzute sub otomani, a adus apoi laude jertfelniciei ierarhilor români și a încheiat prin a mulțumi senatorilor, deputaților, membrilor guvernului, reprezentanților minorităților naționale și familiei regale pentru susținerea necondiționată și însuflețită a proiectului înălțării Bisericii noastre la demnitatea de patriarhie, binecuvântându-i pe toți spre a fi „strâns uniți într-un gând și într-o simțire ca astăzi!”[7].

În memoriile sale, patriarhul amintește că a fost felicitat în mod deosebit de guvernul Poloniei și de patriarhul Damianos al Ierusalimului, care a trimis în martie 1925 o delegație la București „să mă felicite și să spună că va trece prin Sfântul său Sinod, să fie recunoscut de patriarh. Noi vom cere așa o binecuvântare și luare la cunoștință. Patriarhul dorește a trimite la învestitură și o delegație patriarhală din trei mitropoliți, care să participe și să-mi dea colanul, lanțul de la marele cordon al Ordinului Sfântului Mormânt. Cere să nu publicăm știrea până nu se trece prin sinod. Spune că unele parohii grecești din România au protestat să nu fie recunoscut patriarhul român, temându-se că-i făcut în contul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. Fatalmente Sf. nostru Sinod a decis tocmai în 4 faur 1925, când era expulzat patriarhul din Constantinopol, ceea ce nu are legătură, fiindcă la noi cocea de mult, dar s-a tot amânat realizarea. Îi vedem bucuroși pe delegații Ierusalimului”. Alte felicitări memorabile, pe care le-a reținut în memoriile sale, au fost cele primite de la regina Maria, care i-a trimis un „mare buchet de flori cât un braț”, și de la regele Ferdinand, care l-a invitat de două ori la Sinaia, în iunie și în septembrie 1925, după ce se mai însănătoșise[8].

Următorul eveniment major din cursul anului 1925 a fost aducerea la București, de către o delegație a Patriarhiei Ecumenice, a tomosului de recunoaștere a Patriarhiei Române, document emis de patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului în 30 iulie 1925. Citirea și înmânarea tomosului s-a petrecut duminică, 27 septembrie 1925, în Catedrala Mitropolitană din București. Mitropolitul primat a mulțumit delegației în numele Bisericii Ortodoxe Române și a subliniat că o sarcină viitoare a Bisericii Române va fi să contribuie atât la întărirea unității și la înviorarea vieții Ortodoxiei în întreaga lume, cât și la promovarea dialogului intercreștin și la apropierea confesiunilor creștine în scopul vestirii „pe întreg pământul a Împărăției lui Hristos”[9].

Pagini emoționante referitoare la ceremonia de învestitură a patriarhului citim în însemnările sale de jurnal din 1 noiembrie 1925: „A fost desigur ceva grandios. Populația Bucureștilor se adunase, desigur sute de mii, de-a lungul străzilor de la Mitropolie la Palat[ul Regal, nota mea]”. Autodefinindu-se drept „un patriarh democrat”, Cristea menționează că a dorit să parcurgă acest traseu pe jos, nu în caleașca regală, procesiunea devenind una de neuitat. La ceremonia din palatul regal a participat întregul corp diplomatic acreditat la București, cu excepția nunțiului apostolic, plecat la Roma. Patriarhul precizează că le-a mulțumit tuturor personal și „am dat mâna cu toți”, iar despre familia regală sublinia mai întâi că „vorbirea regelui” a fost „excelentă”, amintind apoi un moment extrem de emoționant când regele Ferdinand, regina Maria, prințul Carol și soția sa Elena i-au sărutat mâna, ceea ce „impresionat nu numai pe cei prezenți, ci pe toată țara”. Al doilea „moment unic, istoric” a fost prezența delegațiilor „tuturor bisericilor răsăritene”, ordinea în care-i enumeră în memorii fiind următoarea: Patriarhiile din Constantinopol și Ierusalim, Bisericile Greciei, Serbiei, Bulgariei și Poloniei, de la al cărei reprezentant, mitropolitul Dionysie al Varșoviei, a primit „camilafca albă”. Nu în ultimul rând, prin mitropolitul Antonie al Kievului, refugiat în Serbia, a fost reprezentată și Biserica Rusă din străinătate. Deloc întâmplător, nota patriarhul mai departe, „era înălțător după așezarea în scaun să-i vezi cum toți în numele bisericii lor se puneau sub ocrotirea patriarhiei române, ca unul chemat a reînvia ortodoxismul de pretutindeni”^[10]. Cuvintele lui nu trebuie percepute ca triumfaliste și goale de miez, mai ales dacă ținem seama de contextul politic și ecleziastic al timpului, patriarhul Miron Cristea contribuind major la medierea organizării canonice a Bisericii Ortodoxe din Polonia, precum și la scoaterea din izolare a Bisericii Bulgare, aflate în schismă cu Patriarhia de Constantinopol din 1872.

Din însemnările memorialistice și din cuvântările rostite pe parcursul anului 1925 reiese în mod limpede că patriarhul Miron Cristea nu a căutat obținerea rangului patriarhal din vanități și orgolii personale, nici nu s-a plasat în fruntea demersurilor ecleziastice și politice care au dus la înființarea Patriarhiei Române, ci i-a lăsat pe colegii sinodali, pe oamenii politici și de cultură ai vremii să se afirme în tot acest proces fondator. El, „un simplu fiu de țăran din Toplița Română”, după cum s-a autocaracterizat adesea, și-a jucat însă cu demnitate și modestie rolul revenit din demnitatea de mitropolit primat, mulțumindu-i înainte de toate „prea milostivului Dumnezeu”, apoi bisericii, regelui, cărturarilor, reprezentanților legali ai națiunii și întregii țării pentru că „m-au ridicat la cea mai înaltă treaptă bisericească, la care poate ajunge un om pământean”^[11].

Fig: Patriarhul Miron Cristea, București, 1 noiembrie 1925. Sursa: Biblioteca Sf. Sinod, București.

[1] Elie Miron Cristea, Note ascunse, însemnări personale (1895-1937). Ediție îngrijită, notă asupra ediției Maria și Pamfil Bilțiu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 94-95.

[2] Ibidem, p. 95.

[3] Patriarhul face referire la schimbul de populație dintre Grecia și Turcia, conform Tratatului de la Lausanne (24 iulie 1923), când aproape 2 milioane de greci au fost expulzați din Anatolia în Grecia europeană și pe arhipelagul elen.

[4] Elie Miron Cristea, Note ascunse, p. 95.

[5] Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte și documente, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1925, pp. 39-41.

[6] Elie Miron Cristea, Note ascunse, p. 96.

[7] Tit Simedrea, Patriarhia românească, pp. 70-72.

[8] Elie Miron Cristea, Note ascunse, pp. 96-97.

[9] Tit Simedrea, Patriarhia românească, pp. 134-136.

[10] Elie Miron Cristea, Note ascunse, p. 99-100.

[11] Tit Simedrea, Patriarhia românească, p. 220-221.