Introducere
Anul 2025 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române” la împlinirea a o sută de ani de la înălțarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie. Pentru a marca acest eveniment foarte important din istoria Bisericii noastre voi readuce în atenția cititorilor de astăzi etapele esențiale ale procesului înființării patriarhiei și intervențiile celor mai importanți actori implicați în acest act istoric și eclesial. În acest episod secund voi prezenta hotărârea de înființare a Patriarhiei Române prin decizia Sfântului Sinod din 4 februarie 1925 și legea pentru ridicarea scaunului primațial al României la rangul de patriarhat românesc, adoptată, în conformitate cu legislația românească a epocii, de cele două camere ale Parlamentului României, și anume de către Senat, în 12 februarie 1925, și de Camera Deputaților, în 17 februarie 1925.
Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Făcând referire la procesul înființării Patriarhiei Române, regretatul părinte academician Mircea Păcurariu observa în mod pertinent că discuțiile purtate în vederea unificării bisericești au mers în „paralel cu propunerile făcute pentru înființarea Patriarhiei”[1]. Tot dânsul explica rezumativ argumentele celor implicați în acest proces precizând că în fond noua demnitate a Bisericii Ortodoxe Române încorona și consolida unificarea bisericească la nivel intern și viza creșterea prestigiului Bisericii noastre în lumea creștină în general, cât mai ales în lumea ortodoxă. Numărând aproape 14 milioane de credincioși, Biserica Ortodoxă Română devenise în anul 1919 din punct de vedere demografic a doua Biserică Ortodoxă din lume, după Patriarhia Rusă, restabilită în 1917, și se afla înaintea Bisericii Sârbe, constituită din aproximativ 7 milioane de credincioși, unificată și restabilită ca patriarhie în anul 1920. Luând în considerare propunerile și discuțiile vehiculate de clerici, teologi și oamenii de stat în anii 1920-1924, Sfântul Sinod a dezbătut oficial această chestiune în ședința de lucru din 4 februarie 1925 la care a participat și ministrul cultelor Alexandru Lapedatu[2]. Plecând de la un proiect elaborat de mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, seniorul episcopatului românesc, și asumat de alți șase ierarhi (Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei, Arhiepiscopul Gurie Grosu al Basarabiei, Episcopul Lucian Triteanu al Romanului, Episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei Mari, Episcopul Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului și Clujului, și Episcopul Ilarie Teodorescu al Constanței), ierarhii Sfântului Sinod și ministrul Lapedatu au invocat argumente de ordin eclesial, istoric, demografic, cultural și național, iar la finalul discuțiilor Sfântul Sinod a hotărât „în unanimitate și cu însuflețire”, cum se precizează în procesul verbal al ședinței, următoarele:
„Se înființează în Țara Românească pentru Biserica ortodoxă autocefală Română demnitatea de PATRIARH;
Arhiepiscopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii ortodoxe autocefale române;
Înalt Prea Sfințitul D[omnul] D[omn] MIRON, actualul Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, devine în calitatea sa de Primat al României, PATRIARH al Bisericii ortodoxe române;
Patriarhul Bisericii ortodoxe române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sfintele Canoane și legile țării;
Hotărârea aceasta va fi înaintată Onoratului Guvern spre legiferare printr-o lege specială și sancționată de M[ajestatea] Sa Regele;
Alegerea, confirmarea și învestirea viitorilor patriarhi se va face potrivit unei legi speciale;
Nu vor putea fi eligibili la demnitatea de Patriarh decât Mitropoliții și Episcopii în funcțiune ai Sfintei noastre Biserici;
Se va comunica această hotărâre și tuturor celorlalte Biserici surori ortodoxe de răsărit;
Se deleagă o comisiune alcătuită din I.P.S. Mitropolitul Nectarie și P.P.S.S. Episcopi Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin și Lucian al Romanului, care să întocmească actul de notificare ce se va face celorlalte Biserici ortodoxe surori și care se va înscrie în Condica Sfântă a Sfântului Sinod”[3].
Legea nr. 669/1925 de ridicare a mitropolitului primat la rang de patriarh
Hotărârea Sfântului Sinod a fost discutată în cele două camere ale Parlamentului României și a fost adoptată sub denumirea de „Legea nr. 669/1925 pentru ridicarea Scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”. La 12 februarie 1925, legea a fost votată de Senat cu 89 voturi pentru și 2 împotrivă, iar două zile mai târziu, la 17 februarie 1925, Camera Deputaților a votat-o în unanimitate cu 156 de voturi „în aplause furtunoase, prelungite și îndelung repetate în picioare”, după cum se menționează în procesul verbal al desfășurării ședinței. În ambele camere a fost salutată de senatori și deputați prin vocea unor personalități marcante ale culturii și vieții politice românești din toate regiunile istorice și din rândurile tuturor partidelor politice, precum Alexandru Lapedatu, Ionel I. C. Brătianu, Constantin G. Dissescu, Elie Dăianu, Mihail Gropșan, Gheorghe Ghibănescu, Mihail D. Vasiliu, Nicolae Costăchescu, Petre Gârboviceanu, Iuliu Maniu, Constantin Jormescu, Ion Mihalache și Ioan Lupaș[4].
„Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal” a fost promulgată de regele Ferdinand I prin decretul regal din 23 februarie 1925 și publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 25 februarie 1925, având următorul cuprins:
„Art. 1. Scaunul Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungro-Vlahiei se ridică, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal.
Art. 2. Actualul Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Înalt Prea Sfințitul D. D. Dr. Miron Cristea, devine, în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Art. 3. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sfintele canoane și de legile țării.
Un regulament special, întocmit de Sf. Sinod va determina mai de aproape aceste drepturi.
Art. 4. Pe viitor, alegerea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române se va face de un colegiu electoral compus din membrii Adunării, care, după legea de organizare a acestei Biserici, va alege pe Arhiepiscopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei și din membrii de religiune ortodoxă a Corpurilor legiuitoare.
Un regulament special, întocmit de Ministrul Cultelor, de acord cu Sf. Sinod și aprobat de consiliul de miniștri, va determina modul după care se va săvârși actul alegerii.
Confirmarea alegerii o face la propunerea Sf. Sinod și a guvernului, Maiestatea Sa Regele, care va da apoi învestitura, potrivit datinilor țării pentru capii Bisericii Ortodoxe Române.
Art. 5. Nu vor putea fi aleși în demnitatea de Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române decât Mitropoliții și Episcopii în funcțiune ai acestei Biserici”[5].
Alexandru Marghiloman (1854-1925), fruntaș al Partidului Conservator, ex prim ministru al României și cunoscut memorialist, îl felicita pe patriarhul Miron Cristea în 20 februarie 1925 scriindu-i că tocmai revenise în țară „în ziua în care se aclamă înființarea Patriarhatului” sesizând că evenimentul se petrecuse „într-o desăvârșită uniune sufletească a tuturor partidelor politice”, exprimându-și speranța că „această uniune să inspire, în viitor, și alte acte necesare pentru întărirea țării”[6]. Un alt nume bine cunoscut în epocă, generalul Constantin Prezan (1861-1943), îl gratula la rândul său pe patriarh precizând că „simțim o adevărată mândrie națională de această înălțare a prestigiului Bisericii noastre și ne-am bucurat din tot sufletul pentru persoana Sanctității tale (…) și pentru binele neamului”[7]. Observăm limpede că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la demnitatea patriarhală și a primatului acesteia la rangul de patriarh a fost percepută de oamenii politici, de intelectuali și de militari nu doar ca pe un act pur bisericesc, ci și național cu valențe internaționale vizând sporirea mândriei naționale, înălțarea prestigiului Bisericii și al țării, precum și consolidarea statului român.
La 12 martie 1925, patriarhul Miron Cristea în numele Sfântului Sinod a trimis o amplă scrisoare irenică tuturor Bisericilor Ortodoxe surori anunțându-le ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie[8]. În lunile următoare pe adresa Sfântului Sinod din București s-au primit scrisori de răspuns și felicitare, prin care Patriarhia Română era recunoscută, din partea tuturor Bisericilor Ortodoxe, în frunte cu Patriarhia Ecumenică și Patriarhiile vechi de la Ierusalim, Antiohia și Alexandria, urmate de Bisericile Serbiei și Bulgariei, de Arhiepiscopia Ciprului, Bisericile Greciei și Poloniei, apoi de la Mitropoliții Kievului și Nubiei, de la Patriarhul și Catolicosul suprem al armenilor, Kevork al V-lea, de la episcopul vechi-catolic Adolph Küry din Berna și de la arhiepiscopul de Canterbury, Randal Cantaur, primatul Bisericii Anglicane. La 30 iulie 1925, patriarhul ecumenic Vasile al III-lea al Constantinopolului a emis oficial Tomosul privind recunoașterea ridicării „Bisericii Surori a României la demnitatea patriarhală”, iar la 1 octombrie 1925 a expediat o „enciclică adresată tuturor Sfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale referitoare la ridicarea, prin bunăvoința lui Dumnezeu, a Preasfintei Biserici Surori a României la demnitatea patriarhală”[9]. Tomosul a fost adus la București la mijlocul lunii septembrie 1925 de o delegație a Patriarhiei Ecumenice formată din doi mitropoliți și primul dragoman al patriarhiei. Înmânarea și citirea solemnă a Tomosului s-a petrecut în cadrul unei ceremonii speciale, oficiate în Catedrala din București, duminică, 27 septembrie 1925[10]. O lună mai târziu, la 20 octombrie 1925, regele Ferdinand prin decretul regal nr. 2964, publicat în Monitorul Oficial nr. 239 din 30 octombrie 1925, a decretat întărirea arhiepiscopului și mitropolitului Miron Cristea în scaunul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române[11]. Învestirea și întronizarea patriarhului Miron a fost amânată pentru toamna anului 1925 din cauza unor probleme de sănătate ale regelui Ferdinand[12].
Ceremonia de întronizare și instalare a patriarhului Miron a avut loc la 1 noiembrie 1925, într-o zi de duminică, învestirea petrecându-se în Sala Tronului din Palatul Regal, iar înscăunarea în vechea Catedrală Mitropolitană din București. Alături de membrii Sfântului Sinod, de cei ai familiei regale, de reprezentanții statului, Academiei Române și ai celorlalte culte oficiale din România au participat și un număr de 21 de trimiși ai tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, diplomații acreditați la București și un număr impresionant de credincioși. Ceremonia este descrisă cu lux de amănunte în programul oficial al evenimentului, în care sunt cuprinse și cuvântările patriarhului, regelui, ierarhilor români și delegaților străini[13], în presa vremii și în memoriile patriarhului Miron, care precizează că „a fost desigur ceva grandios”, detaliind între altele următoarele: „populația Bucureștilor se adunase, desigur sute de mii, de-a lungul străzilor de la Mitropolie la Palat”[14].
Fig. Stema Patriarhiei Române
[1] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române vol. III, ediția a 3-a, Editura Trinitas, Iași, 2008, p. 362.
[2] Procesul verbal al ședinței din 4 februarie a fost publicat în Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte și documente, ediție complectă, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1926, pp. 19-41.
[3] Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte și documente, pp. 38-39, am păstrat ortografia originală; hotărârea a fost republicată în vol. Autocefalia: libertate și demnitate, Editura Basilica, București, 2010, p. 598.
[4] Vezi procesele verbale ale ședințelor celor două camere în Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte și documente, pp. 43-108.
[5] Ibidem, pp. 109-110, republicată în vol. Autocefalia: libertate și demnitate, pp. 599-600.
[6] Alexandru Marghiloman către Miron Cristea, Buzău, 20 februarie 1925, în Antonie Plămădeală, Contribuții istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea, documente, însemnări și corespondențe, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1987, p. 229.
[7] Constantin Prezan către Miron Cristea, 9 februarie 1925, în Antonie Plămădeală, Contribuții istorice, p. 285.
[8] Publicată în Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte și documente, pp. 119-126, republicată în vol. Autocefalia: libertate și demnitate, pp. 600-604.
[9] Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte și documente, pp. 127-161.
[10] Ibidem, pp. 133-136; Antonie Plămădeală, Contribuții istorice, pp. 369-370.
[11] Decretul a fost republicat în vol. Autocefalia: libertate și demnitate, p. 611.
[12] Antonie Plămădeală, Contribuții istorice, pp. 368-369.
[13] Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte și documente, pp. 163-201.
[14] Antonie Plămădeală, Contribuții istorice, pp. 370-371.
