În al patrulea episod dedicat aniversării centenarului Patriarhiei Române voi prezenta procesul de recunoaștere a patriarhiei noastre de către Patriarhia Constantinopolului și de celelalte Biserici Ortodoxe locale pe parcursul anului 1925. La 12 martie 1925, patriarhul Miron Cristea, în numele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a trimis o lungă scrisoare irenică tuturor Patriarhiilor și Bisericilor Ortodoxe locale prin care a anunțat ridicarea Bisericii Române la „demnitatea de Patriarhie, iar pe Smerenia Noastră în calitate de titular al acestui scaun și de primat al României la vrednicia de patriarh”[1].
În preambulul epistolei se preciza că originea creștinismului românesc era una veche, iar „viața bisericească s-a dezvoltat deodată cu formațiunea sa etnică, ca națiune română”, ceea ce reiese și din rolul important jucat de Biserică în „educația religioasă a poporului, în cultura, literatura, arta și viața socială a românilor”. De aceea, afirma Sinodul de la București, organizarea Bisericii Ortodoxe s-a aflat într-o „strânsă legătură” cu interesele cele mai vitale ale poporului și ale statului român în diferitele sale faze de dezvoltare istorică. În scopul demonstrării acestor afirmații, se face o incursiune în istoria românilor, pornind de la epoca medievală și ajungând la finele Marelui Război. Sunt surprinse fazele principale de coagulare și afirmare a statelor române extracarpatice și a mitropoliilor lor, apoi se punctează unirea Principatelor (1859) și formarea Sf. Sinod în frunte cu un primat (1872), câștigarea independenței României (1878), proclamarea regatului (1881) și obținerea autocefaliei Bisericii Române (1885), întregirea țării prin unirea din 1918 și reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române în anii 1919-1925 prin unificarea ierarhică și jurisdicțională, sporirea eparhiilor de la 8 la 18, gruparea lor în cinci mitropolii și cuprinderea unei populații ortodoxe de 14 milioane de credincioși. În paragrafele următoare scrisoarea discută rolul jucat de Biserica românească în ajutorarea creștinilor din Orient în „zilele grele și critice” ale stăpânirii otomane, precum și în articularea învățăturii de credință prin lucrarea Mărturisirea Ortodoxăa mitropolitului Petru Movilă, ceea ce reprezentau dovezi clare ale renumelui Ortodoxiei românești în lumea creștină. Această dezvoltare organizatoric-jurisdicțională, dublată de maturitatea teologică a Bisericii Române, de demografia acesteia, dar mai ales de noul statut al Regatului României în plan internațional reprezentau argumentele cele mai solide pentru ridicarea ei la demnitatea de patriarhie, o evoluție pe care și vechile scaune eclesiale o parcurseseră în primul mileniu creștin, iar în Evul Mediu Biserica din Imperiul Româno-Bulgar, din Țaratul sârb, apoi din cel rus, toate reînviate la finalul Primului Război Mondial.
Scrisoarea amintește în continuare că „nici sub raport istoric, nici sub raport canonic nu sunt piedici împotriva înălțării în rang a capului Bisericii noastre naționale”, de aceea „clerul și poporul dreptcredincios român, mergând pe urmele sfinților și de Dumnezeu purtătorilor părinți, care în sinoade au consacrat vrednicia patriarhală, este convins și apreciază că ridicarea arhiepiscopului și mitropolitului Ungrovlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române este o necesitate a noii organizații bisericești, reclamată de situația Bisericii înlăuntrul statului român și de situația acestuia între celelalte state ortodoxe, ca unul ce are, cu excepția Rusiei, cel mai mare număr de credincioși ortodocși”. Mai departe erau detaliate evenimentele desfășurate la București în februarie 1925, când decizia de ridicare a Bisericii Române la demnitatea de patriarhie și a primatului ei la rang de patriarh a fost adoptată de Sf. Sinod și de Parlamentul României, fiind promulgată de regele țării într-o atmosferă de simpatie și entuziasm, bucurându-se de unanimitate în plan politic, ecleziastic și social, ceea ce arăta sporirea importanței Bisericii în societatea românească și dovedea recunoașterea rolului ei pozitiv în istoria poporului român. În final, se afirma speranța recunoașterii cu bucurie de către întâistătătorii „Bisericilor autocefale ortodoxe” a sporirii „în putere și însemnătate a surorii lor române”, precum și recunoașterea noii calități „a patriarhului României”, alături de care vor fi dispuși a conlucra atât pentru progresul și întărirea Bisericii Române, cât și a Ortodoxiei de pretutindeni. Nu în ultimul rând se preciza că „instituirea Patriarhiei în Biserica Ortodoxă Română nu schimbă cu nimic constituirea ei organică”, nici nu afectează raporturile acesteia cu „celelalte Biserici Ortodoxe surori”, iar „atribuțiile patriarhului” vor respecta „sfintele canoane și legile țării”. Sinodul de la București reafirma în încheiere că dorea să cultive unitatea spirituală și solidaritatea dogmatică a Ortodoxiei ecumenice, iar „Patriarhia românească nu are alte dorințe decât să dea cel mult Bisericii noastre naționale, în ce privește viața ei internă, o autoritate și un prestigiu pe care le-au ajuns Bisericile surori, care au asemenea instituție ierarhică, iar aceasta nu poate fi decât spre binele și folosul Ortodoxiei în general”.
În a doua jumătate a anului 1925 pe adresa Sfântului Sinod din București s-au primit scrisori de răspuns și de felicitare, prin care Patriarhia Română era recunoscută de către toate Bisericile Ortodoxe, începând cu Patriarhia Constantinopolului (30 iulie 1925), „mama tuturor Bisericilor naționale ortodoxe”, și continuând cu vechile Patriarhii ale Antiohiei (17 septembrie 1925), Ierusalimului (30 septembrie 1925) și Alexandriei (20 octombrie 1925), urmate de Patriarhia Serbiei (1/13 decembrie 1925), de Bisericile Bulgariei (20 iunie și 24 octombrie 1925), Greciei (24 octombrie 1925) și Poloniei (27 iunie și 14 noiembrie 1925), de Arhiepiscopia Ciprului (5 noiembrie 1925), apoi de Mitropoliții Antonie al Kievului (15/28 mai 1925) și Nicolae al Nubiei (1 noiembrie 1925), de Patriarhul și Catolicosul suprem al armenilor, Kevork al V-lea (3 decembrie 1925), de arhiepiscopul Randal de Canterbury, primatul Bisericii Anglicane (20 octombrie 1925) și de episcopul vechi-catolic elvețian Adolph Küry din Berna (23 octombrie 1925)[2].
La 30 iulie 1925, patriarhul ecumenic Vasile al III-lea[3] a emis oficial Tomosul privind recunoașterea ridicării „Bisericii Surori a României la demnitatea patriarhală”, iar în 29 august a semnat o scrisoare de împuternicire a delegației patriarhale care va duce și înmâna Sinodului de la București actul de recunoaștere a Patriarhiei Române[4]. Tomosul a fost adus la București la mijlocul lunii septembrie 1925 de o delegație a Patriarhiei Ecumenice formată din mitropoliții Ioachim al Calcedonului și Gherman al Sardesului, și primul dragoman (diplomat și interpret) al patriarhiei, Spiros Constantinidis. Înmânarea și citirea solemnă a Tomosului s-a petrecut la sfârșitul Sfintei Liturghii, oficiate în Catedrala din București, duminică, 27 septembrie 1925, de ierarhii greci și români, în prezența patriarhului Miron, a miniștrilor cultelor, Alexandru Lapedatu, și instrucțiunii publice, Constantin Anghelescu, a unor demnitari și a clerului bucureștean. Despre eveniment, patriarhul Miron menționa în memoriile sale că ceremonia a fost „festivă și impresionantă”, iar „cei doi mitropoliți erau oameni superiori, inteligenți, isteți, demni” și au fost găzduiți în reședința sa mai bine de o săptămână, diurnele și călătoria spre Constantinopol fiind achitată de statul român, iar suvenirurile, însumând două ceasuri de aur de buzunar lucrate în Elveția, de el însuși[5]. În timpul petrecut de delegații greci în România, patriarhul Vasile al Constantinopolului a expediat, la 20 septembrie 1925, tuturor Bisericilor Ortodoxe o scrisoare prin care anunța ridicarea „Preasfintei Biserici Sore a României” la „rangul de Patriarhie, prin decizia comună și unanimă a Bisericii și a Statului”. Actul românilor, preciza patriarhul, deși ar fi necesitat, în lumina „acribiei ordinii canonice” și a exemplelor Sfinților Părinți, aprobarea „unui Sinod ecumenic”, era totuși recunoscut de „Sfânta Noastră Biserică a lui Hristos”, deoarece nu se identificase „niciun impediment insurmontabil” în vederea aplicării „în mod just și prompt a iconomiei pentru a-și da frățescul ei consimțământ și spre a recunoaște un fapt deja realizat”. Prin urmare, continua patriarhul Vasile, a trimis o delegație la București în scopul vestirii recunoașterii „ridicării la demnitatea patriarhală a Bisericii Surori”, exprimându-și bucuria pentru cele întâmplate și rugându-i pe primații ortodocși să-și „exprime cu claritate consimțământul și recunoașterea celor petrecute, și să intre în comuniune canonică și în uniune spirituală cu Preafericitul Patriarh Miron, desăvârșind astfel bucuria Preasfintei Biserici a României și a poporului ei binecredincios”[6]. Actul a fost adus la cunoștința patriarhului Miron Cristea printr-o adresă expediată de la Constantinopol la 1 octombrie 1925 de același patriarh ecumenic[7].
La 29 octombrie 1925, regele Ferdinand prin decretul regal nr. 2964, publicat în Monitorul Oficial nr. 239 din 30 octombrie 1925, a decretat întărirea „Înaltpreasfințitului D.D. Dr. Miron Cristea, Arhiepiscop și Mitropolit al Ungrovlahiei în Scaunul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”[8]. Două zile mai târziu, la 1 noiembrie 1925, într-o frumoasă zi de duminică, a avut loc la București învestirea și întronizarea oficială a celui dintâi Patriarh al României, eveniment la care au participat delegațiile următoarelor patriarhii și biserici locale surori: Constantinopol, Ierusalim, Grecia, Bulgaria, Serbia, Polonia și Biserica Rusă din străinătate, Patriarhia Antiohiei neputând trimite delegați din cauza răscoalei Druzilor din Siria, iar Patriarhia Alexandriei datorită sedisvacanței generate de trecerea la Domnul a patriarhului Fotie (4 septembrie 1925)[9]. La scurtă vreme după instalare, în 26 ianuarie 1926, patriarhul Miron i-a expediat patriarhului ecumenic Vasile al III-lea o scrisoare de mulțumire pentru recunoașterea ridicării „Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române la vrednicia de Patriarhie, iar pe Smerenia Noastră la vrednicia de primul Patriarh al Bisericii Române întregite”, precizând că a primit Tomosul constantinopolitan „ca pe un netăgăduit semn al dragostei pe care Sfânta și Marea Biserică Ecumenică o poartă pentru tot ceea ce este menit să asigure progresul și întărirea sfintei credințe ortodoxe, prin propășirea tuturor sfintelor Biserici, care laolaltă alcătuiesc cea una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică Ortodoxă, al cărei Cap și Stăpân suprem este Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”[10].
Anexă. Tomosul Patriarhului ecumenic Vasile al III-lea privind recunoașterea rangului de Patriarh al României și a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la demnitatea de patriarhie, Constantinopol, 30 iulie 1925[11].
„Preafericite și Preasfințite Arhiepiscop al Bucureștiului, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale a României, preaiubite și preadorite frate în Hristos Dumnezeu și împreună slujitor al Smereniei Noastre, Domnule Miron, îmbrățișând frățește în Hristos pe iubita și onorata Voastră Preafericire, preadulce vă salutăm.
Cu deosebită satisfacție, felicităm pe Preafericirea Voastră, pentru noua și înalta demnitate care Vă este recunoscută acum, cu promptitudine, de către Sfântul și Sfințitul Nostru Sinod. Sfânta Noastră Biserică a lui Hristos, ca Mamă plină de iubire, examinând și luând în considerare solicitarea și decizia iubitei și cinstitei sale Fiice și Surori în Hristos, Sfânta Biserică a României, nu a identificat niciun impediment insurmontabil pentru a aplica în mod just iconomia și a-și da, din clipa de față, frățescul consimțământ și recunoașterea pentru cele s-au petrecut în Biserica Soră, prin decizia comună a Bisericii și a Statului. Fără îndoială, aceasta are loc cu convingerea și în statornica așteptare a timpului când lucrurile, care cu bun scop s-au săvârșit mai înainte spre folosul și slava Bisericii, nu vor fi judecate în alt chip de către întreaga Noastră Sfântă Biserică Ortodoxă, adunată cu primul prilej într-un Sinod Ecumenic sau într-alt mare Sinod, ca Una ce are dreptul de a decide în ultimă instanță cu privire la unele ca acestea, potrivit acribiei canonice.
Luând în considerare modelul altor situații precedente, avem ferma convingere că, privitor la acest punct de vedere al Nostru și la altele, vor avea opinii și voturi comune cu Noi și ceilalți preasfințiți patriarhi și întâistătători ai tuturor Bisericilor autocefale Surori și că, de acum înainte, va exista consimțământul tuturor pentru ridicarea Bisericii Surori a României la demnitatea patriarhală, atât ca o dovadă de cinstire și ca răsplată, cât și pentru motivul că astăzi, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, evlaviosul popor român s-a mărit prin unirea politică și, astfel, demnitatea de față este îndreptățită și sosește într-o împrejurare favorabilă și legitimă. La aceste motive adăugăm nădejdea unei mai mari propășiri și înfloriri în evlavie și credință, astfel încât demnitatea de față să Vă fie de ajutor și folos.
Prin urmare, fie ca ridicarea Bisericii Surori a României la demnitatea și la rangul patriarhal, care s-a petrecut în acest fel, să devină pentru ea prilejul unei noi înfloriri, iar tot harul și darul cel desăvârșit să se pogoare întotdeauna de sus asupra ei.
Noi, bucurându-ne că de acum înainte urmează să ne adresăm venerabilei Voastre Preafericiri ca față de întâistătătorul unei Biserici patriahale și dorindu-Vă frățește toată împlinirea, Vă îmbrățișăm din nou frățește în Domnul și stăruim în multă dragoste.
1925, iulie 30
Al venerabilei Voastre Preafericiri, iubit frate în Hristos, † Vasile al Constantinopolului”.
[1] Publicată în Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte și documente, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1925, pp. 119-126 și în vol. Autocefalia: libertate și demnitate, Editura Basilica, București, 2010, pp. 600-604.
[2] Au fost publicate în original și traducere românească în: Tit Simedrea, Patriarhia românească, pp. 127-161 și în Autocefalia: libertate și demnitate, pp. 604-639.
[3] Vasile Georgiadis (1846-1929), patriarh al Constantinopolului sub numele de Vasile al III-lea între 13 iulie 1925 și 29 septembrie 1929.
[4] Tit Simedrea, Patriarhia românească, pp. 128-140; Autocefalia: libertate și demnitate, pp. 604-606.
[5] Elie Miron Cristea, Note ascunse, însemnări personale (1895-1937), ediție îngrijită, notă asupra ediției Maria și Pamfil Bilțiu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 98.
[6] Tit Simedrea, Patriarhia românească, pp. 137-138; Autocefalia: libertate și demnitate, pp. 608-610.
[7] Tit Simedrea, Patriarhia românească, pp. 136-137.
[8] Autocefalia: libertate și demnitate, p. 611.
[9] Tit Simedrea, Patriarhia românească, pp. 163-164; Elie Miron Cristea, Note ascunse, pp. 99-100.
[10] Autocefalia: libertate și demnitate, pp. 639-640.
[11] Autocefalia: libertate și demnitate, pp. 604-606.
