Aspecte introductive
În centrul textului evanghelic la care suntem poftiți a medita astăzi se găsește apodictic chemarea. Înainte de a vorbi însă despre acest minunat leitmotiv, ar fi binevenite câteva precizări contextuale. Pericopa face parte din capitolul de debut al relatării ioaneice. După prologul faimos din primele 14 versete, în cadrul căruia evanghelistul vorbeșe despre Întruparea Cuvântului în câteva fraze care dau mult de gândit deopotrivă teologilor din spațiul biblic și dogmatiștilor, autorul prezintă o frumoasă mărturie a lui Ioan Botezătorul.
În încheierea acestui episod, rudenia după trup a Domnului este reliefată admirându-L pe Hristos. Privindu-L pe când trecea, va exclama: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Cuvintele lui vor produce un efect atât de profund în inimile a doi ucenici, dintre care unul era chiar Apostolul ce va încreștina mai târziu tărâmurile dobrogene, încât vor alege să-L urmeze. Ba mai mult, cel pomenit își va convinge și fratele, pe gălăgiosul și entuziastul Simon, devenit mai târziu Petru, să se alăture cetei următorilor și să realizeze lucruri mărețe.
„Urmează-Mi”!
Narațiunea continuă apoi prezentând, cam abrupt, ce-i drept, o nouă chemare. Hristos se pregătea să plece în Galileea. A găsit pe Filip, consătean cu Andrei și Petru și l-a transformat și pe el în discipol. Cum? Simplu. Adresându-i un singur cuvânt: „Urmează-Mi”! Aparent un imperativ, formula este mai degrabă o chemare. Una puternică, ce nu-i dă destinatarului nici măcar răgazul unui refuz. Ba mai mult, îl transformă într-un prozelit zelos. Căci el îl va aduce la Învățător pe Natanael. Nu oricum, ci recomandându-i-L potențialului novice pe maestru drept împlinitorul Scripturilor. Sceptic, cum era altminteri firesc, acesta va da atunci glas și unor lucruri ce țineau de clișeele interculturale: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” Din motive care astăzi nu ne mai sunt cunoscute, dar care atunci de bună seamă nu erau străine oamenilor din Israel, cetatea de origine a lui Hristos avea o ciudată imagine în mentalul colectiv. Și totuși, cel invitat se încumetă să facă o încercare.
„Te-am văzut!”
Întrevederea cu Hristos e scurtă și marcată de momente pline de acțiune. Unele nu-i taie respirația doar lui Natanael, ci chiar și cititorului. Cel care i se adresează întâi este Însuși destinatarul vizitei, care-l strigă pe nume. Uimit, tânărul din Betsaida Îl întreabă de unde are știre despre existența lui, iar Rabbi îi mărturisește că l-a văzut stând sub smochin, înainte de a fi avut parte de chemare. De ce este reacția lui Natanael atât de spontană și efectul replicii lui Hristos atât de profund, e greu de zis. Cu siguranță și măgulirea de la-nceput, ce se referea la felul direct și nedisimulat de a se comporta al său, va fi contribuit la asta. Vederea, probabil într-un loc retras, ascuns privirii curioșilor, îl va fi uimit și ea. Cert este că mărturisirea noului ucenic se sinceră. Și exaltată deopotrivă. „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel”, spune el. Dumnezeu zâmbește ștrengar. „Ce copilărie!”, își va fi zis El. De-altminteri, chiar îl ia nițel în răspăr: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea”. Prin aceste cuvinte și cele următoare, îl pregătește și pe el și pe ceilalți din ceată, pentru alte minunății.
Aspecte conclusive
Dincolo de relevanța sa istorică, de a prezenta debutul apostolatului unor vrednici ucenici, episodul de astăzi are și un mesaj peren. Vorbește despre chemare. Una adresată acolo celor ce vor deveni lucrători în „marea vie” a lumii acesteia. În același timp, aduce în atenție un aspect care ni se adresează și nouă, fiecăruia în parte. Chemarea. Căci de chemare avem parte cu toții. Unii pentru a sluji la altarele bisericilor, alții pentru a semăna fapta bună în lume. Cu toții suntem însă invitați să ne desăvârșim lucrul la altarele inimilor. Ale noastre și ale celorlalți. Iar pentru a face acest lucru, trebuie ca noi înșine să auzim chemarea și să-I răspundem. Pozitiv, nedisimulat și entuziasm. Așa cum a făcut-o Natanael. Să facem ca răspunsul nostru să fie o mărturisire. Una ce să vorbească despre disponibilitatea noastră de a ne pune în serviciul Divinului. Dar ca să putem răspunde, trebuie să auzim. Să simțim cum prin și în tăcerea unei inimi contemplative, Domnul vorbește. Iar ca să putem face aceasta, trebuie să-i curățim organului celor mai produnde sensibilități timpanele. De ură, răutate, păcat și cârcoteală. Putem noi face aceasta? Nu e foarte greu. E nevoie doar de dorință sinceră și perseverență în faptă, odată porniți pe cale. Îndrăzniți!
