Vrednicul de pomenire preot iconom-stavrofor Augustin Pop, în cei 47 de ani de slujire (1926-1973) a avut roade îmbelșugate, păstorind numai în Parohia Mijlocenii-Bârgăului din județul Bistrița-Năsăud.
A fost descendent dintr-o străveche familie românească și preoțească, paternă și maternă, oameni cultivați, înțelepți și veritabili patrioți. S-a născut în data de 26 noiembrie 1901, în satul Bozna, comuna Treznea, județul Sălaj, din părinții Ioan și Maria, născută Nossa, fiică de preot. Copilăria și-a petrecut-o în satul Bălan unde tatăl său era preot.
A fost lipsit de mângâierea iubitoare a mamei, decedată după doar 11 ani de căsnicie.
Primind bună creștere în spiritul moralei creștine, după școlarizarea pregătitoare: primară, gimnazială și liceală la Bălan, Zalău, Gherla și Cluj-Napoca, în perioada (1921-1925), a urmat Academia Teologică Andreiană din Sibiu pentru a continua misiunea antecesorilor săi, preoția.
Ca student la Sibiu s-a remarcat datorită vocii sale deosebite de tenor și a fost apreciat în mod deosebit de compozitorul Timotei Popovici, fostul lui profesor de muzică.
După absolvire, în data de 19 august 1926 s-a căsătorit cu înțeleapta învățătoare Rafi la, fi ica preotului Ioan Bârsan din parohia Ruștior, județul Bistrița-Năsăud, fostul coleg al poetului George Coșbuc la gimnaziul din Năsăud.
A fost hirotonit întru preot de destoinicul Episcop Nicolae Ivan al Clujului (1921-1936). În data de 19 septembrie 1926 a fost instalat ca preot în Parohia Mijlocenii-Bârgăului de protopopul ortodox al Bistriței din acea vreme, Grigore Pletosu, personalitate remarcabilă.
În predica rostită cu acel important prilej și-a expus în fața credincioșilor intențiile ca preot, citez: „Socotiți-mă ca pe un păstor și învățător, care am venit aici să vă învăț a cunoaște Evanghelia Domnului, cărarea mântuirii.”
Cununia religioasă a tinerilor, teologul Augustin și învățătoarea Rafila, a fost urmată de a doua cununie, metaforic vorbind. S-au cununat pentru toată viața, „până la mormânt”, cu parohia Mijlocenii-Bârgăului, încredințată spre harnică păstorire. Înfrățiți în cugete și simțiri, dornici de a învăța și forma caractere nobile, în viziunea lor, școala era biserică și biserica era școală pentru toate vârstele.
În rodnica lui activitate, tot timpul a fost călăuzit de îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat ucenicului său Timotei „…fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția” (I Tim. 4, 12).
Călătoria vieții lui a durat 84 de ani, pe care Dumnezeu aproape că i-a înjumătățit, 43 de ani până la tragicul eveniment, când a fost împușcat, supraviețuind miraculos, și încă 41 de ani după acele clipe groaznice.
În cei patru ani de stăpânire maghiară în Transilvania (1940-1944), românii au avut mult de suferit. Nedreapta și abuziva stăpânire a vrut să nimicească tot ce-i românesc: națiunea, credința străbună, dulcele grai românesc, portul, datinile strămoșești etc. Umilințele au culminat cu suprimarea de vieți omenești. Ne înfioară și nu pot fi uitate masacrele sadice din localitățiile: Trezenea, Ip, Huedin, Moisei și Prundu-Bârgăului. Groaznică a fost uciderea protopopului Aurel Munteanu de la Huedin în data de 10 septembrie 1940. Preotul Augustin a fost nepotul protopopului Munteanu. Soția protopopului, Lucreția, născută Pop, îi era mătușă, fiind soră cu tatăl său, preotul Ioan.
La Prundu-Bârgăului în seara zilei de 10 octombrie 1944, după retragerea armatelor germane și maghiare, pe la nouă seara a început calvarul. Cei șapte condamnați la moarte prin împușcare erau acuzați că se împotrivesc administrației maghiare. Preotul Augustin era învinuit că sabotează interesele stăpânirii maghiare prin activitatea pastorală în mijlocul credincioșilor. A fost ridicat de trei ori de la domiciliu de jandarmii maghiari, înainte de împușcare. El era considerat căpetenia celor împușcați. A fost dus primul la marginea unei gropi de la poalele muntelui Heniu, în sinistra noapte ploioasă de 10/11 octombrie 1944. Fiind împușcat în cap, a răzbit miraculos ca o rază luminoasă chipul preotului Augustin, risipind puterea morții care părea inevitabilă, și a supraviețuit. Miracolul s-a înfăptuit!
Mare a fost mirarea celor de atunci, ca și a noastră, dar cuvintele psalmistului David nu trebuie uitate: „Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni”! (Ps. 75, 13). Din mărturia scrisă de el am aflat, citez: „Glonțul a intrat în cap prin dosul urechii drepte și a ieșit pe sub ochiul stâng, perforând osul orbitei la 1 cm sub ochi. Cele cinci simțuri nu s-au alterat, ci funcționează normal. Rana pe unde a intrat glonțul s-a vindecat în 4 săptămâni, iar pe unde a ieșit glonțul la 8 săptămâni”.
Supraviețuind în chip miraculos, datorită credinței lui, a fost îndreptățit să spună împreună cu David, psalmistul: „Auzit-a Domnul rugăciunea mea și m-a scos din groapa pieirii. Pus-a pe buzele mele cântare nouă, lauda Dumnezeului meu” (Ps. 39, 2-4).
Așa cum odinioară, Dumnezeu a încleștat gura leilor din groapa în care profetul Daniel a fost aruncat și a ieșit nevătămat, așa glonțul ucigaș nu l-a putut răpune, numai l-a rănit groaznic.
În acele clipe greu de suportat, ușor putem crede că Dumnezeu, prin îngerul păzitor i-a șoptit tainic la urechea sângerândă spunându-i: „Te-am chemat să Mă slujești, M-ai ascultat, ești vrednic «pescar de oameni», nu te las pradă morții, am încă trebuință de tine, să faci tot așa cunoscut Numele Meu oamenilor, îți mai prelungesc anii vieții”. Astfel, a mai trăit încă 41 de ani.
Vestea că trăiește a devenit prilej de pelerinaj la casa și familia lui. Credincioșii, vărsând lacrimi de bucurie, au fost dornici să-și vadă în viață pe bunul lor părinte sufletesc.
Mulțumindu-I lui Dumnezeu a scris această emoționantă rugăciune. „Doamne, Cel Ce prin puterea minunilor Tale Dumnezeiești, din cele 7 persoane osândite la moarte singur pe mine m-ai scăpat la viață, trimite Darul vindecărilor Tale asupra ranelor mele și mă vindecă, spre a-Ți cânta și preamări minunile Tale, în toată viața mea”.
Pe parcursul celor 81 de ani de la tragicul eveniment s-a vorbit mult, la momente comemorative și simpozioane, s-au scris pagini impresionante de oameni titrați; cinste lor. Remarc în mod deosebit relatările autentice, verbale și scrise ale doamnei profesoare Maria Holbură, care a copilărit sub aripa binefăcătoare a familiei preotului Augustin, considerată fiica lor sufletească, pentru că dânșii nu au avut copii. Dânsa deține manuscrisul, scris impecabil de părintele Augustin, în care descrie toată suferința de la momentul împușcării.
Mi-am asumat și eu responsabilitatea de a evoca momente din diversele sale preocupări, deoarece l-am cunoscut bine pe părintele Augustin, deși ca vârstă putea să-mi fie aproape bunic. A fost cu 42 de ani mai în vârstă decât mine. L-am cunoscut în diferite ipostaze. Mai întâi, la întâlnirile preoțești de la sediul Protopopiatului din Bistrița. Îl priveam cu admirație și mult respect pentru calvarul pe care l-a suportat cu dârzenie când a fost împușcat. Era modest, tăcut, dar când vorbea își arăta blândețea. Îl ascultam cu plăcere, mai ales noi, cei tineri, sub vârsta de 30-35 de ani.
Buna noastră relație se datora și faptului că eram rudenii. Soția dânsului, învățătoarea Rafila era soră cu Maria soția preotului Simion Negrea din Ruștior și bunica soției mele Alexandrina. În anul 1973, înainte de pensionare am oficiat împreună Sfânta Liturghie în biserica din Mijlocenii-Bârgăului. M-a impresionat aspectul bisericii și felul înțelept cum știa să-și păstorească enoriașii. În timpul activității mele ca protopop al Bistriței am vizitat frecvent familia dânsului. Eram bine primit și aflam lucruri importante.
Mi-ar face mare plăcere să detaliez toate virtuțile cu care s-a împodobit și diversele sale îndeletniciri, excedente întreitei sale demnități sacerdotale: învățător, sfințitor și conducător spiritual al păstoriților. Spațiul alocat publicării celor scrise fiind limitat, încerc să fiu rezumativ. Dânsul, învățând din copilărie cultul muncii, a fost cu întâietate omul faptelor, dovedite prin exemplul personal. A fost harnic ostenitor pentru înfrumusețarea bisericii parohiale. În anul 1930 a schimbat arhitectura bisericii și a dotat-o cu toate cele necesare.
Cunoscându-i priceperea în cele gospodărești l-am asemănat cu harnicul și inventivul „Popa Tanda” din nuvela lui Ion Slavici, scrisă în anul 1873. Cu activități colaterale, competente și potrivite cu misiunea preoțească timpul disponibil îl folosea în mod constructiv. A fost bun pomicultor, apicultor, floricultor, având prețuirea credincioșilor și în aceste privințe.
S-a remarcat în mod deosebit prin priceperea sa în domeniul muzical. A înființat și condus un cor bisericesc mixt pe patru voci, cu care a concertat în multe localități, la sfințiri de biserici și diverse festivități. A pregătit aproximativ 15 cântăreți bisericești, învățându-i muzica și tipicul cu cele mai mici amănunte.
În anul 1929 a înființat societatea culturală Reuniunea femeilor ortodoxe „Sfânta Maria”. A înființat biblioteca Reuniunii, i-a abonat pe credincioși la publicațiile religioase ale vremii. A condus mai mulți ani Comisia de împăcare. În anul 1947 a inițiat construirea unui cămin cultural.
Ca teolog era temeinic pregătit. Predicile le prăgătea minuțios, vorbea liber și convingător. Vocea lui deosebită încânta ascultătorii la slujbele religioase.
În încheierea celor relatate fac următoarea sintetizare.
Viața preotului martir supraviețuitor Augustin Pop a fost permanentă lucrare și dăruire în slujba credinței strămoșești, în slujirea Sfintei Biserici și a poporului român dreptcredincios, dovedindu-și patriotismul său.
A fost și a rămas în amintirea tuturor celor care l-au cunoscut, un om optimist, modest, blând, statornic, generos, înțelept și harnic gospodar și deplin responsabil în toate împrejurările și momentele vieții sale. S-a remarcat prin cuvintele calde pe care le împărtășea cu bunătate păstoriților săi și tuturor celor care îi cereau sprijinul și larga sa bunăvoință.
A purtat grijă dosebită persoanelor nevoiașe, bolnavilor, vârstnicilor, orfanilor etc. A fost adevărat filantrop.
A îndrumat obștea creștină să practice virtutea iubirii frățești, împăcarea și iertarea. A fost destoinic și renumit duhovnic.
Înainte de apusul vieții sale, în ziua de 8 martie 1985 mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, cu smerenie a mărturisit: „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am făcut” (In. 17, 4).
Împreună cu soția sa Rafila, decedată cu trei ani înaintea lui, în anul 1982, se odihnesc lângă biserica din Mijlocenii-Bârgăului.
Dumnezeu să le dăruiască somnul veșnic, liniștit, împreună cu cei șase martirizați, și să dăm crezare nemuriri lor, cum inspirat a scris poetul Eugen Jebeleanu în poezia „Pe lespedea eroilor”.
„Ei au căzut cu fața la dușmani
Dar nu sunt morți căci inima lor bate
De dincolo de moarte și de ani
De-a pururi pentru veci și libertate”.
Articol publizat în Revista Renașterea, august 2025
