Am mai făcut un pas în urcuşul spre Înviere. Greul însă, de-abia acum începe. O ştie şi Fecioara Maria, împreună cu care ne dorim să fim pe parcursul acestui drum, o ştie şi Iuda, o ştim şi noi. În adâncul inimii lor, o simt şi Apostolii, care-şi reprimă însă sentimentele, nevoind să creadă că lui Hristos i s-ar putea întâmpla lucruri nedemne de divinitatea Lui.
Şi totuşi, se întâmplă. Tabloul zilei de astăzi este unul complex. Reuneşte deopotrivă momente de tandreţe şi comuniune, precum Cina cea de Taină, cât şi clipe de însingurată durere, adumbrite parcă de-o deficitară relaţie de paternitate ce produce efecte psihologice rar întâlnite, precum hematitoza, sau momente de ruşionasă laşitate, lepădare şi abandon. Nici aspecte dinamice, precum reacţia defensivă a lui Petru sau fuga de-a dreptul exhibiţionistă a lui Marcu, n-ar scăpa unui artist talentat ce şi-ar propune ilustrarea acestei zile.
Dată fiind complexitatea ei, nu vom putea să vorbim pe îndelete despre toate momentele care-o definesc. De aceea, vă propun să poposim asupra unui moment static şi paşnic, ce ne permite însă zăbava unor frumoase învăţăminte. Acela al Cinei. Pregătit în chip amănunţit de ucenici, după instrucţiunile date cu precizie de Mântuitorul Hristos, el este un moment culminant de interacţiune socială între a ceata Apostolilor şi Acesta. Dragostea Maestrului se revarsă din plin asupra lor. În fapt, iubirea, părintească, protectoare, prevenitoare, reprezintă leit-motivul evenimentului. Hristos se face lor pildă de iubire jertfelnică. Dă dovadă de smerenie şi sinceritate. De naturaleţe. Le spală picioarele, în ciuda protestelor unora, nu pentru că ucenicii ar fi avut nevoie de o igienizare coresponzătoare. Pandemia ce va urma va avea drept cauză frica, nu vreo neputinţă trupească. Nu atât gestul contează, ci ceea ce vrea să simbolizeze el. E o ilustrare a paradoxului smereniei, care înalţă, dar şi un testament!
Tot iubirea se vede şi în episodul profetic ce reprezintă parcă punctul culminant al cinei. Cu dragoste părintească, Hristos le vorbeşte ucenicilor despre cele ce vor urma. Îi destăinuie lui Petru viitorul apropiat, iar pe Iuda îl vădeşte. În cazul amândurora, căldura iertării răzbate din cuvintele Lui. Pe corifeul cetei în cele ale locvacităţii îl previne, pentru a-i da posibilitatea să nu se sperie, pentru a-i uşura parcă sarcina morală. Pe Iuda îl numeşte prieten. Suspină pentru el, din adâncul inimii. Nu-l opreşte, pentru că acel „călcâi al lui Ahile” al divinităţii pe care-l reprezintă libertatea omului, nu-i îngăduie. Şi totuşi, îl compătimeşte. Fără aroganţă. Sincer şi din adâncul inimii.
Pentru ceilalţi zece, se întristează. Nu uită însă să semene în inimile lor germenii speranţei. În plus, ca legământ de mistică uniune şi permanentă dragoste, le lasă însăşi Taina Sfintei Euharistii. Le cere s-o folosească drept un prilej al reamintirii perpetue a Lui şi le promite că, în mijlocul celor ce se vor aduna în numele Lui, prezenţa Sa va fi mereu una reală. Şi prin ei, ne promite şi nouă că nu ne lasă orfani. Prefigurează, am spune, ceea ce va pecetlui ulterior prin promisiunea şi trimiterea Duhului, balsamul de viaţă dătător şi suflul Bisericii.
În aceste momente de însingurare, această scenă capătă parcă accente şi licăriri noi. Dacă în ceilalţi ani am avut ocazia să trăim alături de ucenici momentul, într-o atmosferă îmbibată de cânt şi iz de tămâie, acum suntem chemaţi s-o reconstruim în inimile noastre. Să rememorăm cu nostalgie şi cu tristeţe, aşa cum au făcut-o Apostolii până la înălţare, rolul prezenţei atotplinitoare a lui Hristos. Poate că nu ar fi rău ca, începând de aici, să dăm răgaz inimii să-şi amintească, pornind de la acest moment, ce a însemnat prezenţa Lui în viaţa fiecăruia dintre noi. Să vadă cum s-a schimbat sub înrâurirea Lui parcursul ei, în repetate rânduri şi să-şi dorească să-L recheme a se sălăşlui în ea!
Rămâneţi în dragostea lui Dumnezeu!
Al vostru întru Hristos iubitor, Ieromonahul Maxim
