Pilda aparţine activităţii misionare dezvoltate de Mântuitorul, în răstimpul de la sărbătoarea iudaică a Sfinţirii templului și ultima sărbătoare a Paștilor. Împrejurările sunt următoarele:
Într-o sâmbătă, Învăţătorul este invitat la masă de un fariseu. Comeseni are pe câţiva fruntași iudei din partea locului, prieteni și neamuri cu stăpânul casei. În decursul prânzului este adus un bolnav care cere îndurarea Mântuitorului. El îl vindecă. Faptul este prilej de aprinsă discuţie. Iisus, contrariat de toţi, condamnă practica fariseică a repausului sabatic, stabilind sensul real al Legii. Cei prezenţi sunt obligaţi să se plece în faţa logicii argumentării. În continuare, Iisus prin trei pilde verifi că realităţi condamnabile în viaţa lor și propune o revenire la realitate.
Prima are în vedere pe comeseni, exceptând pe stăpânul casei. Biciuiește obiceiul, cu siguranţă practicat și la această ocazie, de a râvni după locurile de cinste. Recomandă o mai dreaptă apreciere a valorii personale și mai multă modestie. Modestia evită situaţii jenante și regretabile, și pentru invitaţi, și pentru stăpânul casei.
A doua este adresată direct stăpânului. Are ca obiect însăși fiinţa ospăţului și scoate în relief scopul lui superior. Este o faptă indiferentă când se face pentru prieteni și pentru oameni cu posibilităţi de revanșă. Devine o faptă bună și pregătește răsplata cerului când satură pe cei flămânzi și lipsiţi.
Concluzia trasă prilejuiește ridicarea gândului de la cele pământești la cele cerești și smulge unuia din comeseni următoarea exclamaţie: „Fericit este cel ce se ospătează întru împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 14, 15). Pe această temă, Mântuitorul ţese a treia pildă, cea de care ne ocupăm în mod special.
Tabloul parabolic este luat din viaţa obișnuită a timpului. Un bogătan pregătește un grandios ospăţ la care invită mulţi concetăţeni de aceeași clasă socială. Când pregătirile sunt terminate, invitaţii sunt avizaţi. Între prima și a doua invitaţie, evident, a trecut destulă vreme. Aceasta era practica străveche la popoarele orientale. Cu toate că la prima invitaţie toţi au promis participarea, la a doua, unul se scuză că și-a cumpărat moșie și e neapărat nevoie s-o vadă, al doilea că și-a cumpărat cinci perechi de boi și trebuie să-i probeze, iar al treilea că și-a luat soţie și nu poate lipsi de acasă. Cu un cuvânt, fiecare aduce o scuză mai mult sau mai puţin plauzibilă. Niciunul nu voiește să jertfească din interesele personale pentru a da urmare cinstei ce li s-a făcut. Nu caută cel puţin să împace aceste interese cu îndatorirea de a urma invitaţiei.
Cu durere, domnul ospăţului trebuie să constate că a rămas fără invitaţi. Trimite atunci pe servitori în pieţele și străzile orașului să adune pe toţi săracii și cerșetorii. Ei vin, dornici de o mâncare bună și mândri de cinstea ce li se face. La masă rămân totuși locuri goale. Din nou sunt trimiși servitorii să invite și pe toţi străinii din oraș care n-au niciun adăpost, niciun rost de mâncare. Vin și aceștia în număr mare și ocupă până la ultimul loc. În mijlocul săracilor, stăpânul se așază cu ei la masă.
Ca răspuns la fericirea participării la prânzul mesianic, tabloul parabolic schiţează o adâncă învăţătură. În bogătașul care aranjează acest ospăţ avem să-L vedem pe Dumnezeu care, în primul rând, pentru poporul ales a pregătit aceste bunuri. Sunt chemaţi întâi fruntașii vieţii religioase a poporului iudeu, farisei și cărturari.
Nu fiindcă comesenii lui Iisus fac parte din această pătură socială, în pildă se insistă în primul rând asupra unor invitaţi cu o similară situaţie socială și cu identice posibilităţi materiale, ci fiindcă fariseii și învăţătorii Legii, prin studiul Scripturilor sfinte și ca păstori ai promisiunilor făcute părinţilor, pot mai bine cunoaște valoarea învăţăturilor mesianice.
Prima invitaţie le este făcută prin profeţii poporului Israel, iar la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4) Dumnezeu trimite pe propriul Său Fiu. Căci numai la Hristos avem să ne gândim, când în pildă se vorbește de trimișii stăpânului să anunţe că ospăţul este gata. Iar Acesta Își continuă opera Sa de chemare în apostoli și ucenici, în urmașii legali ai acestora. Ei sunt servitorii care adună la ospăţ pe cei săraci, pe cei neputincioși și dezmoșteniţi, pe străinii fără adăpost.
Precum se comportă fruntașii vieţii publice invitaţi la ospăţ, la fel se comportă și căpeteniile poporului ales faţă de Mântuitorul.
„Au nu cumva crezut-a în El careva dintre fruntași sau dintre farisei?” (Ioan 7, 48). Apropierea lui Iosif și Nicodim sunt numai excepţii.
Temeiul atitudinii lor plină de necredinţă, Iisus o semnifică în scuzele acelor invitaţi din parabolă. Sunt aceleași piedici care opresc sămânţa cea bună să încolţească în suflet: grijile, bogăţiile și plăcerile acestei vieţi (Luca 8, 14). Cuvântul împărăţiei divine propovăduit de Hristos cere de la toţi înfrânare și jertfă. Întrelăsarea unor mici interese personale, eliberarea din stăpânirea unor trecătoare plăceri este preţul cerut pentru nepieritoarele bunuri ale împărăţiei. Aceste cuvinte despre cruce și despre lepădarea de sine, conducătorii și învăţătorii poporului nu vor să le primească și să le urmeze, astfel prin vina lor pierd binefacerile participării la împărăţie.
Chemarea lui Hristos este respinsă de beneficiarii vieţii pământești, este ascultată cu mult drag de cei săraci și oropsiţi. Precum Mântuitorul, mai înainte preamărește înţelepciunea Tatălui, că a ascuns în faţa înţelepţilor misterele împărăţiei, descoperindu-le celor mici (Matei 11, 25; Luca 10, 21); precum în parabola grăuntelui de muștar și a aluatului, scoate în evidenţă legea fundamentală a împărăţiei după care ceea ce este dispreţuit în ochii lumii este ales de Dumnezeu; astfel și aici pune pe planul întâi această mare lege.
Iisus știa că și din popor stau mulţi alături de rândurile dușmanilor Săi, dar mai știa că numărul ucenicilor încă este în continuă creștere. Desigur, numărul lor e încă mult prea mic ca să umple locurile împărăţiei mesianice. E loc și pentru străini. Participarea lor la ospăţ este un chip al participării popoarelor păgâne [cari au urmat chemării Mântuitorului] la bunurile mântuirii în împărăţia mesianică.
Pilda, prin învăţăturile ce le cuprinde, este un răspuns categoric dat iudaismului făţarnic și dușman Mântuitorului. Posesorii bunurilor revelaţiei divine sunt nevrednici să beneficieze de cetăţenia împărăţiei mesianice, deși se cred și se pretind ca singuri îndreptăţiţi la aceasta. Este, în același timp, o chemare adresată tuturor neamurilor pământului. Este începutul nădejdii noastre la mântuire.
Hristos n-a venit numai pentru poporul ales, ci pentru toată suflarea omenească. Jertfa Lui cuprinde preţul răscumpărării tuturor. Biserica Lui cuprinde toate neamurile pământului; pe toate voiește să le prezinte dar mirelui ei, Hristos. Tuturora urmărește cu mult zel să le dea fericirea împărăţiei divine.
Suntem și noi chemaţi la mântuire. Condiţia participării este evidentă. Să nu ne asemănăm fariseilor și conducătorilor condamnaţi, ci invitaţilor bucuroși de cinstea ce li se face.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Cina cea mare”, în Renașterea XIV (1936), nr. 49, pp. 2-3.
