Astăzi tratăm tema anunțată săptămâna trecută, anume, despre cinstirea Sfintelor Moaște. Motivul alegerii temei a fost și el anunțat acum o săptămână și-l reamintim: recent am sărbătorit pe doi dintre sfinții din țara noastră, Sf. Cv. Parascheva de la Iași și Sf. Cv. Dimitrie cel Nou de la București, la ale căror Sfinte Moaște se face, anual, cel mai mare pelerinaj. Însă, în timp ce bine-credincioșii creștini s-au bucurat din toată inima de aceste daruri nestemate și le-au cinstit ca atare, unii direct, alții urmărind slujbele de acasă (din cauza pandemiei coronavirus), anumiți concetățeni, ostili Bisericii și rânduielilor ei, și-au exprimat din nou disprețul față de închinătorii evlavioși, etichetându-i medievali, pupători de oase, ba chiar turmă de ”vite”… Socotim că această atitudine, dincolo de lipsa bunei-cuviințe, vine și dintr-o necunoaștere a valorii spirituale a Sf. Moaște și, de aceea, ne propunem următoarele repere: definiția, etimologia, temeiuri din Scriptură și Sfinții Părinți, temeiuri canonice și liturgice, principalele obiecții sectare și răspunsul ortodox.
Înainte de prezentarea propriu-zisă facem două scurte precizări: 1. E puțin probabil să ne asculte acum cei care nu cinstesc Sfintele Moaște, dar prin d-voastră, dragi ascultători, sperăm să ajună învățătura Bisericii măcar la unii dintre ei; 2. Vă îndemnăm și de această dată ca pentru această temă, atât de importantă și, iată, atât de mult controversată, să completați cele auzite acum cu lectură proprie, mai ales din cartea părintelui Cleopa, Călăuză în credința ortodoxă.[1]
Și acum, trecem în revistă reperele enunțate:
- Definiție: Sfintele Moaște sunt rămășițe ale trupului sfinților, păstrate în racle speciale și cinstite de creștinii evlavioși; prin extensie, obiecte rămase de la ei (relicve);
- Etimologic, termenul provine din paleoslavul „mošti” (puteri; în bulgara actuală: мощност – mostnost = putere);
- Temeiuri din Scriptură, dintre care selectăm: 1. „Odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete și, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei și a înviat și s-a sculat pe picioarele sale…” (IV Regi 13, 21). Aici ni se arată puterea supranaturală a Sfintelor Moaște; 2. După ce a fost tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, „ucenicii lui au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să-i dea de știre lui Iisus (Mt. 14, 12). De asemenea, „bărbați cucernici au îngropat pe Ștefan și au făcut plângere mare pentru el“ (Fp. 8, 2). Din aceste două locuri nou-testamentare aflăm grija celor vii pentru rămășițele sfinților trecuți la Domnul;
3. Trupul este „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19), iar trupurile sfinților rămân și după moarte impregnate de harul Duhului Sfânt.
– Din scrierile Sfinților Părinți:
1. Mărturia legată de martiriul Sfântului Policarp (†155): „Văzând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul Sfântului Policarp în mijloc, cum e obiceiul lor, l-a ars. În acest chip, noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul, și le-am așezat la un loc cuviincios…” (Actele Martirice…, XVIII, 1, 2);
2. Comentariul Sf. Chiril al Ierusalimului asupra minunilor săvârșite de Elisei (care a înviat un mort și pe când trăia: IV Regi 4, 20-35): „Pe când era viu a săvârșit învierea prin sufletul său. Dar ca să se arate că trebuie să fie cinstite sufletele drepților și ca să se creadă că există o putere în trupurile acestora, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârșit ceea ce săvârșise și sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viață mortului și, deși a dat viață, a rămas totuși mort. Pentru ce? Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat Elisei. Acest fapt dovedește că în trupul sfinților, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâția ani în trup și trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului“ (Cateheza XVIII, 16);
- Temeiuri liturgice. Fie și pe scurt, amintim faptul că istoria Bisericii consemnează zidirea lăcașurilor de cult pe mormintele martirilor. Avem si un text biblic în acest sens: ”… sub altar sufletele celor junghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o…(Apocalipsa 6,9), cărora li s-au dat veșminte albe și li s-a spus să stea în tihnă (6, 11). Cu deosebire, masa sfântului altar era așezată pe un astfel de mormânt. Plecând de la această tradiție, s-a transmis rânduiala ca la temelia ridicării unei biserici să se așeze Sfinte Moaște. Iar Sfântul Antimis, fără de care nu se poate săvârși Sfânta Liturghie, are încorporată o bucățică de Sfinte Moaște.
- Obiecțiuni sectare. Între ele, cea mai des invocată este următoarea: „Închinarea la moaște înseamnă idolatrie, iar aceasta este oprită răspicat de porunca I și a II-a din Decalog. Aceste porunci sunt categorice: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alți dumnezei afară de Mine! Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos… Să nu te închini lor, nici să le slujești… (Ieș. 20, 2-5; Deut. 5, 6-9). Răspunde Părintele Cleopa[2]: Nici sfintele moaște nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu, și nici închinarea la ele nu este idolatrie. Căci dacă Însuși Dumnezeu le proslăvește prin puterea minunată ce le-o dă, și noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, și suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaște biserici, cum făceau păgânii zeilor și idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu și proslăvim pe Dumnezeu prin ele. Prima și a doua poruncă înlătură cinstirea idolilor, dar nu și pe a sfintelor moaște, căci prin sfintele moaște noi nu înlocuim pe Dumnezeu, așa cum îl înlocuiesc păgânii idolatri, prin idolii lor (Călăuză în credința ortodoxă…, p. 183).
Propriu-zis, este vorba lucrarea harului, atât asupra sufletului, cât și a trupului, pentru că atunci când vorbim despre îndumnezeirea omului, avem în vedere și sufletul, și trupul.
La Taina Mirungerii, când preotul rostește „Pecetea Darului Sfântului Duh”, se face începutul impregnării ființei omului, suflet și trup, cu harul Sfântului Duh. Iar prin împărtășirea cu Sfintele Taine, pruncul/omul botezat întră în comuniune cu Trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos. De fapt, îndumnezeirea trupului omenesc, prin lucrarea de mântuire a Mântuitorului, reprezintă temeiul îndumnezeirii omului și arvuna posibilității ca trupurile omenești să devină Sfinte Moaște. Această devenire se petrece, desigur, doar în cazul sfinților, acei creștini care, prin credință și fapte bune, au conlucrat cu harul divin la desăvârșirea proprie.
Încheiem cateheza cu o mărturie a Sf. Ap. Pavel, care face deosebire între trupuri: „Sunt trupuri cerești și trupuri pământești; alta este slava celor cerești și alta a celor pământești…” (I Cor.15, 40). Și după cum ADN-ul unic rămâne impregnat în oasele fiecărei persoane, așa harul Sfântului Duh pecetluiește osemintele sfinților…
[1] Recent, colegul nostru Alexandru Mihăilă, profesor de studii biblice la Facultatea de Teologie din București, a publicat un excelent articol, arătând temeiurile biblice pentru cinstirea Sf. Moaște: https://almihaila.wordpress.com/2020/11/02/cat-de-biblic-este-cultul-moastelor/?fbclid=IwAR3NRTF24KjU_J9bO4RSXPfyGfLLhHfKvLxF_54MNkr26BO4yZfmMjbuuHk
[2] Alte obiecțiuni și răspunsul ortodox, tot la Părintele Cleopa, în vol. „Călăuză în credința ortodoxă…” accesibilă și online (http://cuvantortodox.ro/2013/09/10/parintele-cleopa-calauza-in-credinta-ortodoxa-pdf/).
