Clevetirea – patimă de necinste

de Spiritualitate

Printre multe patimi care tiranizează viața duhovnicească a credincioșilor se numără și clevetirea – o patimă de necinste, izvorâtă, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, „din ură și din ținerea de minte a răului”[1], dar alimentată de diavolul, care, „de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr […] căci este mincinos și tatăl minciunii”(In. 8, 44). Această patimă produce multă tulburare între fiii lui Adam, tulburând grozav cetatea, familia și periclitând dragostea, onestitatea, onoarea, bucuria și prietenia între oameni. Același părinte bisericesc aseamănă clevetirea cu „o boală subțire, dar o lipitoare grasă, ascunsă și tăinuită, care suge și seacă sângele iubirii”[2].

Cel care suferă de această maladie, nu-și dă seama că este bolnav, fiind un om ale cărui gânduri și fapte se întrepătrund cu cele ale diavolului, neștiind că lucrează împreună cu el și răspândește în lume neghina. Ca un fur, atât noaptea, cât și ziua, clevetitorul se străduiește să adune și să observe cât mai mult din slăbiciunile oamenilor, ca mai apoi, prin viclenie și prin răutate, îndemnat fiind de diavol, să le răspândească până la capătul pământului și, dacă s-ar putea, până la cer. Oricine i se împotrivește sau îl dojenește, este socotit vrăjmaș, devenind, astfel, o posibilă victimă. Din păcate, cel clevetitor nu știe ce-i durerea sufletească, pentru că el, considerându-se perfect, crede că nu păcătuiește și nu are cine să-l judece pentru ceva, deci nu cunoaște suferința, nici întristarea de pe urma calomniei.

Reflectând la această patimă, psalmistul David se ruga: „Mântuiește-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă și în inimă rele au grăit. Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie” (Ps. 11, 1-3), căci el știa că, „atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni” (Ps. 11, 8).

Din punct de vedere psihologic, clevetitorul este o persoană destul de versată, agilă și perversă, urmărindu-și mereu scopul: ponegrirea celorlalți. Pentru el, cunoașterea și urmărirea unor slăbiciuni umane devine o plăcere, o desfătare, bântuind prin tot felul de locuri, pozând într-o persoană sociabilă și interesată mereu de „binele obștesc”; el este ca un șarpe, care, cu multă vigilență și răbdare, cu ochii sclipitori, își urmărește prada. În aceste circumstanțe, foarte mulți îi cad pradă, chiar dacă sunt nevinovați sau naivi, deoarece, probabil, mulți au citit sau au ascultat, măcar o dată în viață, cuvintele pilduitoare: „Nu pune la cale răul împotriva aproapelui tău, când el locuiește fără grijă lângă tine” (Pilde 3, 29). Dar clevetitorul este surd și orb! El nu poate să înțeleagă uman, ci doar diabolic. Prin urmare, cel bun pe toate le vede bune și luminoase, iar cel rău pe toate le vede rele și întunecate, căci este o mare diferență între lumină și întuneric, între păcat și virtute, între răutate și bunătate.

Nimic nu-i scapă clevetitorului, căci preocuparea lui zilnică este: să asculte, să speculeze, să interpreteze, să distorsioneze vorbele, gândurile și faptele, să amplifice conflictele, să răspândească zvonurile și bârfele, prin urmare, să iasă în evidență prin elocința răului. Însă el nu-și dă seama că starea lui se înrăutățește din zi în zi, că e bolnav sufletește și că va da cândva socoteală pentru toate, înaintea lui Dumnezeu, Care a zis: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Mt. 7, 1-2). Grea și cumplită este această patimă, căci ea întunecă mintea omului și-l face slujitor al diavolului, al răului, împotriva binelui, care vine de la Dumnezeu. Căci s-a zis: „Răul este lipsa binelui”.

Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfinții Părinți au condamnat această patimă cumplită, care îl dezumanizează pe om, urâțindu-l și apropiindu-l de iad. Astfel, Sfântul Apostol Iacov ne atrage atenția cu privire la această patimă, spunând: „Limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și de vietăți din mare se domolește și s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl, și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie acestea așa” (Iac. 3, 5-10).

În reflecția sa teologică, Sfântul Ioan Scărarul deplânge soarta celor clevetitori, numindu-i „controlorii cei răi ai altora sau contabilii aspri și amănunțiți ai greșelilor aproapelui”[3]. Spune acest părinte: „Chiar de ai vedea pe cineva greșind în ceasul morții, nici atunci să nu-l osândești. Căci necunoscută este oamenilor judecata lui Dumnezeu. Unii au făcut greșeli mari la arătare, dar au făcut lucruri și mai mari în ascuns. S-au înșelat deci iubitorii de osândiri, prinzând fum în loc de soare[4].

Este cunoscut faptul că cei care judecă pe aproapele lor se află în întuneric, având în ochii lor sufletești atât paie, cât și bârne, căci numai așa ne putem explica reacția lor: „bârfesc și ponegresc cu plăcere și cu ușurință învățăturile, sau faptele, sau împlinirile aproapelui, scufundându-se jalnic în duhul urii”[5]. Neliniștiți mereu și suspicioși, ei niciodată nu se pot bucura de ceilalți, considerându-i slabi, păcătoși, ciudați, naivi, nepricepuți la nimic și demni de dispreț. Însă această cugetare maladivă se explică prin aceea că ei niciodată nu și-au adus aminte pe deplin de greșelile lor, de aceea judecă. Însă, ne avertizează tot Sfântul Ioan Scărarul: „A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dar a osândi înseamnă a-și pierde cineva sufletul”[6].

Desigur, ca un remediu pentru această patimă cumplită, aducem cuvintele psalmistului David, rostite zilnic la rânduiala Vecerniei: „Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele. Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele” (Ps. 140, 3-4).

Se povestește că o femeie era stăpânită de patima grăirii deșarte. Ea vorbea în dreapta și în stânga de rău pe vecinele sale. Preotul acelei parohii auzind aceasta a mers să o cerceteze. În convorbirea dintre cei doi, el a sfătuit-o să ia una din micile ei perne cu fulgi și să o verse în bătătură [curte], ca o mică jertfă materială, făgăduindu-i o mare răsplată duhovnicească. Femeia așa a și făcut. Preotul i-a spus apoi:

– Strânge acum toți fulgii!

− Una ca aceasta este cu neputință!, a răspuns femeia.

− Tot astfel, tu nu vei putea să aduni nici cuvintele pe care, în fiecare clipă, le împrăștii din gura ta, nici să întorci înapoi vorbirea ta de rău și bârfa la adresa vecinelor tale!

Femeia a fost uimită de această lecție practică, mai cu seamă când preotul a adăugat că, în ciuda neputinței noastre de a aduna cuvintele pe care le-am spus mai înainte și care „zboară”, Dumnezeu le adună pe ele și după aceasta ne va osândi în ziua Judecății[7].

Însă, cel drept nu se tulbură cu firea atunci când este clevetit. El tace și rabdă ocara, căci n-are ce face, chiar dacă îl doare, bine știind că toate trec pe acest pământ. Dar, în singurătatea lui își spune, așa cum se tânguia și dreptul Iov: „Iar acum martorul meu este în ceruri și cel ce dă pentru mine bună mărturie este sus în locurile înalte. Prietenii mei își bat joc de mine, dar ochiul meu varsă lacrimi înaintea lui Dumnezeu. Căci acești puțini ani se vor scurge și voi apuca pe un drum de pe care nu mă voi mai întoarce” (Iov 16, 19-20; 22).


[1] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul X, 1, în Filocalia, vol. 9, trad. din grecește de Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 199.

[2] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul X, 1, pp. 199-200.

[3] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul X, 10-11, p. 202.

[4] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul X, 9, p. 202.

[5] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul X, 13, p. 203.

[6] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul X, 15, p. 203.

[7] Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, trad. din limba bulgară de Gheorghiță Ceocioi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 53-54.


Dr. Vasile Rojneac

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Spiritualitate
Lupta cu diavolul este o realitate

Lupta cu diavolul este o realitate

Nu numai Dumnezeu e o realitate evidentă, ci şi diavolul este o realitate. El umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. Şi lucrarea lui o poate constata oricine începând din casă, uitându-se în ţară şi uitându-se în lume. Evanghelia ne pune în faţă un om...

Demonul posedatului și demonii Cetății

Demonul posedatului și demonii Cetății

Aspecte introductive S-ar putea spune că episodul ce se găsește în centrul Evangheliei de astăzi face parte dintr-o adevărată arhitectură, ce reunește o serie de întâmplări, menite să le arate Apostolilor cu cine stau de vorbă. Cu puțină vreme înainte de popasul în...