S-ar putea scrie pagini întregi despre Biserica Studenților ASCOR din Cluj-Napoca, ca loc de pelerinaj lăuntric, unde inima pulsează în duhul lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să mă acuze de retorică hiperbolizată sau sentimentalism, pentru că nu fac parte din această organizație, însă am admirat lucrarea tinerilor și a părintelui Ciprian Negreanu încă din timpul studenției sibiene.
Această comunitate euharistică este vizibil definită de o răstignire continuă și de un paște cotidian, unde trezvia este antrenată ca realitate duhovnicească, parte din procesul despătimirii.
În spatele acestei comunități hristocentrice, chipul duhovnicului, care le poartă pe toate în rugăciune, apare discret ca o făclie care arde pentru toți, pentru neputințele tuturor, permanent într-o stare de jertfă, înarmat cu răbdare și eros dumnezeiesc.
Într-o lume în care cuvântul lui Dumnezeu este fragmentat și redus la o retorică lipsită de trăire, de post și rugăciune, încă de la înființare, primele generații de tineri ascoriști au lăsat posterității un abecedar spiritual, conform căruia raportul omului cu Dumnezeu se naște dintr-o înțelegere izvorâtă din experiență (contemplare). Orice teologhisire văduvită de efortul ascetic este tributară abordării scolastice, în care omul se delectează intelectual, rămânând gol pe interior. Părintele Constantin Coman a condamnat acest tip de raționament speculativ, spunând: „Să fugim de abordarea raționalistă, de disputa interminabilă pe argumente și, dacă nu avem experiența lucrului, să mărturisim asta. Să fugim de ea și să recurgem la mărturia experienței împărtășirii de Dumnezeu, atât cât poate fiecare. Alternativa la această abordare este alternativa mărturiei experienței nemijlocite a lucrului, dacă avem acest exercițiu.”
În spiritul tradiției isihaste, bisericuța din Hașdeu leagă experiența directă a comuniunii cu Dumnezeu prin redescoperirea ethosului liturgic comunitar, unde mormântul lor este cel al smereniei și al pocăinței, în care nu intră singuri, ci cu Cel Răstignit și Înviat. Acești tineri sunt vera imago christiani prin credința și faptele lor, cu toate neputințele și scăderile pe care fiecare om încearcă să le depășească.
Biserica din Hașdeu este o școală unde dialectica răstignirii și morții de fiecare zi este predată ca lucrare mântuitoare de curățire de patimi și de cultivare a unei gândiri anastatice. Foarte mulți tineri din cadrul asociației sunt ancorați în alte domenii, dar fundamentul vieții lor este hristologic, pentru că zeciuiala timpului și-o închină realismului duhovnicesc. În fond, Sfântul Siluan, țăranul rus, cu 2–3 clase, absolvise „academia pustiei”, teologhisind nu prin puterea rațiunii, ci prin puterea Duhului Sfânt, ca rezultat al rugăciunii. Dacă teologia e ruptă de conținutul realităților duhovnicești, ea este lipsită de puterea elementară a oricărui apel care cheamă la desăvârșire, îndumnezeire și sfințenie.
Ca atare, am ales acest titlu sugestiv, „Comunitatea tinerilor din Hașdeu – o icoană a raiului”, nu din pură întâmplare. Contemplați poza! Aici, în sânul comunității, inima arde pentru toată zidirea, un reflex al asemănării cu Dumnezeu, a Cărui iubire cuprinde toată creația.
