Concluzie, sau cum copiii devin părinți

de | feb. 28, 2021 | Episcopul Benedict - Articole

Socotesc că există două finaluri care se desfășoară în paralel sau chiar se suprapun în parabola fiului risipitor. Cel dintâi, mai evident și mai specific, se derulează la nivel de fapte și atitudini posibile. Este vorba de șansa fiului cel mare, resentimentar și dezamăgit, de a intra la masa familiei și, mai ales, în bucuria t(T)atălui, pentru fiul cel mic, risipitor și pribeag, întors de acum acasă. Din această perspectivă, finalul este deschis, fără să ofere informații clare despre decizia lui finală. Însă, cel de-al doilea are un caracter mai general, descoperit de întreaga narațiune de la un capăt la altul și cu valoare de sinteză. Și acesta se vădește în caracterul lui final, tainic, ascuns, revelator al lui Dumnezeu. Este vorba de chemarea lui Dumnezeu-Tatăl de a ne asemăna Lui, de a intra în „rânduiala” Lui, de a deveni părinți, tată și mamă – „Fiți milostivi, precum Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este” (Luca 6, 36), „iubiți, precumTatăl vostru iubește”.

Mereu se insistă în tâlcuirea acestei parabole pe unul sau altul dintre cei doi fii, cu itinerariile lor, identificându-ne cu fiul cel mic, în pribegia și în tovărășia lui lascivă cu lumea, sau cu cel mare, în furia lui funcționărească și resentimentul sedentarismului autoimpus, lăsând sub tăcere chipul părintelui. De fapt, centrul parabolei îl ocupă fără dubii t(T)atăl. El este cel care, cu adevărat, risipește. Dragoste, generozitate, milostivire, îmbrățișare, și cu unul și cu celălalt dintre fii. Nu reproșează, nu se plânge, nu judecă, nu se supără, nu pedepsește. Chipul său poate „scandaliza” pe cititor. Parcă e prea mult, nerealist de exagerat. Însă el face acest lucru cu naturalețe, de vreme ce așa este el. Nu se sforțează, nu se fățărnicește, nu se contrazice. Părintele este cel ce dăruiește permanent și primește la sine, fără rezerve, pe cel care se bucură de ale lui și dorește să ospăteze în casa lui.

La o lectură în cheie personală a acestei povestiri, de regulă, după ce ne identificăm cu unul sau altul dintre cei doi fii, ne dorim și o detașare, în sensul de a alege un drum mai bun, acela de a deveni copii cuminți. Iubim lumea, dar încercăm să nu ne atașăm de ea cu patimă, dar iubim și casa, și ne străduim să ne bucurăm de căminul familial în libertate. Ne simțim primiți, ne odihnim în brațele p(P)ărintelui și ne pornim pe o cale mai bună. Însă, suntem chemați să accedem la următoarea etapă, ultima, de fapt. Dacă ne simțim primiți, să învățăm să primim, dacă primim iertarea, să iertăm și noi, dacă suntem îmbrățișați, să îmbrățișăm, dacă ne simțim iubiți, să iubim la rându-ne. Aici se schimbă rolurile. Scopul este tocmai acesta, să ne asemănăm t(T)atălui până într-atât încât noi înșine să devenim tați. Fiul face ceea ce vede la tatăl său, după modelul Fiului, care lucrează cele ale Tatălui: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai” (Ioan 5, 19).

Într-o lume în care dependența este atât de răspândită, este foarte dificil să proclamăm acest adevăr evanghelic – fiii lui Dumnezeu sunt chemați ei însiși să devină părinți, după chipul Părintelui cel Unul. Societatea de astăzi se vede că, într-un fel, blochează acest parcurs la nivelul vieții sociale, creând dependențe. Imaginea copilului dependent este foarte prezentă și se acceptă tacit, într-o lume care proclamă și propagă o fericire individuală, autosuficientă și comodă. Procesul de maturizare emoțională este lent sau oricum nu deodată cu cel fiziologic. Tocmai de aceea suntem martorii multor deficiențe la nivel de dezvoltare personală și asumare responsabilă. Se prelungește la nesfârșit perioada copilăriei sau, mai exact, a dependenței copilului față de părintele său. Și acest lucru se întâmplă, mai întâi,  din pricina părinților, care, deși bine intenționați, își creează un proiect de fericire personală, în care includ un itinerariu construit de ei copilului/ copiilor lor, în propria lor variantă, amânând nejustificat momentul părăsirii casei de către aceștia și implicându-se neiertat de mult în deciziile lor, mai mici sau mai mari. Dar și copiii, ulterior, bucurând-se de un confort oferit de-a gata din partea părinților, dar și incapabili de decizii serioase, care să stea la baza arhitecturii propriei lor vieți, în variantă personală, se mulțumesc cu această stare și se feresc de transformări radicale și responsabile. Și schimbul între generații întârzie să se mai întâmple sau se realizează în forme deficitare.

Și unii și alții, și părinții și copiii, din nefericire, în această situație, privesc și trăiesc cu imaturitate viața, în parcursul ei firesc. Orice copil, fie el și impecabil, dacă nu devine, într-o formă specifică, părinte la un moment dat, se blochează la o vârstă, împiedicând procesul dezvoltării firești. Similar se întâmplă și în plan spiritual. Suntem chemați să devenim fii buni, adevărați, însă etapa următoare este să devenim părinți buni. Părintele exprimă forma maximă a dragostei în această lume (Ioan 3, 16). Acesta iubește cu bucurie, dar, mai ales, cu cruce. De fapt, itinerariul său înseamnă o succesiune de „suferințe evidente” mai întâi, urmate de „bucurii ascunse”[1]. Cei care le văd doar pe primele, se tem să pornească pe acest drum, privându-se, ulterior, din nefericire, de resursa de iubire și de bucurie care se ascunde în spatele crucii.

Identificând structural calitățile t(T)atălui din parabolă, putem afirma că acesta este, în mod evident, bucuros și mărinimos – oferă și se oferă gratuit, necondiționat, egal și neschimbat fiilor săi. În al doilea rând, milostivirea lui se manifestă asumând crucea, deodată și împreună cu cei doi fii ai săi. Cu cel mic, trăind durerea generată de rănile adânci pe care i le-a lăsat lumea, cu voluptățile și lascivitățile ei, atât în trup, cât și la suflet, dar și învățându-l iertarea, ca tratament curativ pentru acestea. Iar cu cel mare, pătrunzând adânc în mâhnirea pe care i-o aducea neîmplinirea unei vieți de tip funcționăresc. Avea și el nevoie să fie ascultat și să nu fie judecat. Și, mai mult decât orice, avea nevoie să fie înțeles și învățat cum să se bucure. Este foarte dureros să simți mereu mireazma bucuriei foarte aproape de tine, însă fără să reușești să intri în ea. Și toate aceste trei lucrări sunt forme prin care numele Său este arătat în lume – „Dumnezeu dragoste este” (1 Ioan 4, 8).

Această povestire este despre oameni, despre noi, și despre Dumnezeu. Ni se revelează deodată Dumnezeu și miezul Împărăției Sale, dar și omul, așa cum a fost la început și cum se poate împlini, la sfârșit. Ni se deschide calea către Împărăție. A observa evanghelia în viața noastră înseamnă a ne obișnui cu Împărăția care ne este promisă și gătită. Altminteri nu ne putem bucura nici de lumea de jos, dar nu ne putem potrivi nici cu lumea de sus. Iar această parabolă este o chemare de a intra întru bucuria Tatălui, sus, dar și aici jos. Avem o șansă, avem un timp, avem un Tată. Să nu deznădăjduim…

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


[1] Henri J. M. Nouwen, Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă, București, Humanitas, 2017, p. 187.


Citește și 11. Întoarcerea acasă, sărbătoarea familiei

Ultimele articole

Proorocul David, lecție de sfințenie pentru omul obișnuit

Proorocul David, lecție de sfințenie pentru omul obișnuit

Portretul lui David se poate realiza având în vedere mai multe unghiuri, întrucât avem de-a face cu o personalitate plurivalentă și cu o biografie extinsă, complexă și chiar complicată. El este cunoscut drept prooroc, dar și rege, cu o misiune bine conturată în...

Mitropolitul Kallistos Ware – „podarul” Ortodoxiei în Occident

Mitropolitul Kallistos Ware – „podarul” Ortodoxiei în Occident

Față de omul „exterior” contemporan, Mitropolitul Kallistos propune „omul lăuntric”. În fața literei, în fața aparenței, Mitropolitul Kallistos așează viața în Duh, coborârea în adânc. În fața activismului, Mitropolitul Kallistos propune fixarea în contemplație....

Proorocii Ilie și Elisei, experiență și continuitate

Proorocii Ilie și Elisei, experiență și continuitate

În conștiința poporului Israel, dar și în tradiția creștină ulterioară, Proorocului Ilie i s-a atribuit o existență misterioasă și o biografie în consecință. Petrecerea sa pământească stă undeva între pământesc și ceresc și, tocmai de aceea, icoana sa a fascinat și...

Proorocul Samuel, „partenerul de lucru” al lui Dumnezeu

Proorocul Samuel, „partenerul de lucru” al lui Dumnezeu

Stând în proximitatea Scripturii, există o neîntreruptă fascinație față de cei care au avut parte de o chemare de excepție din partea lui Dumnezeu, directă, rapidă și ireversibilă, care le-a și determinat întreg itinerariul de mai târziu. Însă, deopotrivă,...

Debora, Estera și Iudita – „mironosițe ante tempus”

Debora, Estera și Iudita – „mironosițe ante tempus”

Viața Mântuitorului Hristos pe pământ indică o istorie care se derulează sub chipul a două momente – cel al prefigurării și cel al împlinirii. În felul acesta, timpul se arată într-o unitate și desfășurarea lui se realizează liniar și într-o succesiune calitativă,...

Proorocul Iona și „miza” lui Dumnezeu

Proorocul Iona și „miza” lui Dumnezeu

Chipul proorocului Iona și itinerariul său au fascinat în istorie și continuă să suscite interes major și în contemporaneitate. De numele său se leagă o carte scurtă a Vechiului Testament cu doar patru capitole, însă este pomenit în mai multe locuri, având ca sursă...