„Timpul suferinței nu este și nu trebuie sa fie un timp al irosirii ci, indiferent de loc şi moment, un timp al înveșnicirii, o cale spre cer.”
Dacă în emisiunea precedentă am discutat despre semnificația pozitivă a suferinței și a bolii, și am abordat împreună suferința, ca pe o cale spre mântuire, în emisiunea de față vom încerca să ilustrăm cooperarea divino-umană, ca bază a tămăduirii.
Șansa de a părăsi starea de boală și suferință stă într-o atitudine dinamică de așteptare a ajutorului dumnezeiesc, care presupune fuga continuă de pasivitatea suportării unei boli „fără orizont”, adică fără sens, acoperită de o adâncire în materialitate, corespunzătoare omului trupesc. Boala și suferința pot și trebuie să fie depășite duhovnicește și transfigurate în Hristos, prin asumarea lor ca esență a iubirii.
