Evanghelia zilei: Mc 10, 11 – 16
Zis-a Domnul: oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta face desfrânare cu ea; iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, face desfrânare. Şi aduceau la Dânsul copilaşii, ca să-şi pună mâna peste ei; dar ucenicii certau pe cei care-i aduceau. Însă, când a văzut aceasta, lui Iisus I-a părut rău şi le-a zis: lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat vă spun că cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei.
Copilul între părinţi şi Dumnezeu
Sfântul Apostol Pavel este împotriva celor ce opresc căsătoria; căsătoria este bună, ea e un dar de la Dumnezeu. Unirea între soţ şi soţie este asemănată cu unirea dintre Hristos şi Biserică. În căsătorie bărbatul şi femeia devin un trup, constituie o unitate. Unirea „într-un trup” a soţului şi soţiei, care include în sine nu numai comuniunea spirituală, ci şi cea trupească, nu este în opoziţie cu „unirea într-un duh” cu Hristos, pentru că unirea căsătoriei este „în Domnul”: căsătoria e sfinţită, e ridicată în planul existenţei celei noi. Prin ea se împlineşte voia Domnului. De aceea, şi unirea carnală în ea este sfinţită; femeia se va mântui prin naşterea de prunci. Orice relaţie, însă, în afara căsătoriei, distruge unirea cu Hristos: e păcătoasă.[1]
Căsătoria nu are însă numai o perspectivă limitată, aceea de naştere de copii. Singur Sfântul Ioan Gură de Aur a înţeles poate cel mai bine că esenţa căsătoriei este iubirea şi că scopul ei iniţial e acela de a uni neamul omenesc. Prin urmare, primul scop al căsătoriei creştine este iubirea, mai bine zis înmulţirea iubirii pe pământ. Dacă această iubire este la început trupească, ea trebuie să se spiritualizeze progresiv.
Legătura dintre bărbat şi femeie care produce un copil nu este numai o legătură trupească, ci ea se trăieşte şi în mod creştin cu răspundere faţă de acest act prin care dau naştere unui copil de care voi avea grijă. Atât bărbatul cât şi femeia se angajează la toate grijile, la toate oboselile şi la toate eforturile pe care le va presupune rodul acestei uniri:
„Sinteza a două inimi, a două puteri de viaţă, a două voinţe de depăşire de sine, copilul, e calea deschisă spre veşnicie. Fiecare copil e un ram din paradis, o rază de lumină din lumea îngerilor. Dar orice copil aduce cu sine o enormă răspundere care priveşte pe cei doi părinţi ai lui. Naşterea nu e o întâmplătoare invenţie omenească. Aşa cum Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea (Efes 5, 25), iar soţul îşi iubeşte soţia până la jertfa vieţii sale, tot aşa amândoi părinţii au datorii care îi leagă de copiii lor.”.[2]
Pericopa evanghelică de la Marcu 10, 11 – 16 ne atrage atenţia asupra gingăşiei celor mici, a copiilor dar numai după ce a vorbit de mizeria celor mari, de păcatul părinţilor, de adulter.
Părintele Arsenie Boca, care avea şi studii de medicină, spune că:
„Ereditatea este repetiţia părintelui în fii. Fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e şi firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, a celor 16 stră-străbunici ş.a.m.d. Aşadar, în persoana noastră trăiesc mai multe generaţii şi un număr mare de inşi. Care este însă suportul de transmitere al eredităţii?
Gena (voi zice mereu geneza) – acea granulă infinit-zecimală de cromatină, din lanţul cromozomilor, este un centru condensat de materie vie, având să conducă: multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea funcţională cu organismele vecine din competenţa altor geneze, precum şi durata acestora. Geneza trebuie să ştie şi să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistenţelor, chimie, fiziologie, armonie muzicală. Pe scurt: forma, ritmul şi durata, care dau tonul în materie de ereditate.
Este important de ştiut faptul că fiecare din cei doi părinţi ai noştri ne dau o serie completă de geneze, înlănţuite împreună, care formează perechi, având o genă dominantă.
Rânduiala firii de a avea doi părinţi, adică avantajul de a fi dubli, e de la sine înţeles. Să presupunem un tată slăbănog la minte, cu amândouă genezele privitoare la inteligenţă recesive, şi o mamă inteligentă, cu ambele geneze normale. În conformitate cu legile probabilităţii de la baza mecanismului eredităţii, copiii vor fi hibrizi, adică vor prezenta o geneză dominantă şi alta recesivă. Cum însă caracterele genezei recesive nu se manifestă decât atunci când ambele geneze sunt recesive, dar nu şi atunci când cealaltă e dominantă, însemnează că geneza dominantă îşi manifestă singură acţiunea. Copiii, rezultaţi din atari părinţi, vor avea inteligenţă normală ca şi mama, atât numai că ei poartă cu ei, în mod latent şi germenul slăbănogiei, care poate să apară în urmaşii lor.”.[3]
Aceasta este legea trupului. Legea duhului este pentru noi o taină. Nu ştim cum se transmite la om păcatul originar. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „în urma păcatului lui Adam omenitatea s-a îmbolnăvit de stricăciune”.[4] Dacă putem numi păcatul o boală a sufletului, atunci copilul moşteneşte o înclinaţie spre păcat. Copiii, deşi nu au săvârşit încă păcate personale, au o înclinaţie spre păcat ca urmare a păcatului originar săvârşit de Adam.
Încheiem cu afirmaţia teologului John Meyendorff:
„Opoziţia dintre Adam şi Hristos nu este văzută ca vină şi ca iertare, ci ca moarte şi viaţă. Biserica botează copiii nu pentru a le ierta păcatele încă inexistente, ci pentru ca să le dea o viaţă nouă şi nemuritoare, pe care părinţii lor muritori nu sunt în stare să le-o transmită.”.[5]
[1] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, pp. 141 – 143.
[2] Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. 2, pp. 212 – 214.
[3] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, pp. 224 – 228.
[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, In Rom., (PG 74, 789 B). – cf. John Meyendorff, Teologia bizantină, p. 194.
[5] John Meyendorff, op. cit., p. 196.
