Copilul între părinţi şi Dumnezeu (Miercuri, Săptămâna a XXXI-a după Rusalii)

de | ian. 26, 2022

Evanghelia zilei: Mc 10, 11 – 16

Zis-a Domnul: oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta face desfrânare cu ea; iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, face des­frânare. Şi aduceau la Dânsul copilaşii, ca să-şi pună mâna peste ei; dar ucenicii certau pe cei care-i aduceau. Însă, când a văzut aceasta, lui Iisus I-a părut rău şi le-a zis: lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat vă spun că cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei.

Copilul între părinţi şi Dumnezeu

Sfântul Apostol Pavel este împotriva celor ce opresc căsătoria; că­să­toria este bună, ea e un dar de la Dumnezeu. Unirea între soţ şi soţie este asemănată cu uni­rea dintre Hristos şi Biserică. În căsătorie bărbatul şi femeia devin un trup, consti­tuie o unitate. Unirea „într-un trup” a so­ţu­lui şi soţiei, care include în sine nu numai comuniunea spirituală, ci şi cea trupească, nu este în opoziţie cu „unirea într-un duh” cu Hristos, pentru că unirea căsătoriei este „în Domnul”: căsătoria e sfin­ţită, e ridi­cată în planul existenţei celei noi. Prin ea se împlineşte voia Dom­nului. De aceea, şi unirea carnală în ea este sfinţită; femeia se va mântui prin naş­te­rea de prunci. Orice relaţie, însă, în afara căsătoriei, distruge unirea cu Hristos: e păcătoasă.[1]

Căsătoria nu are însă numai o perspectivă limitată, aceea de naş­tere de copii. Singur Sfântul Ioan Gură de Aur a înţeles poate cel mai bine că esenţa căsătoriei este iubirea şi că scopul ei iniţial e acela de a uni nea­mul omenesc. Prin urmare, primul scop al căsătoriei creştine este iubirea, mai bine zis înmulţirea iubirii pe pământ. Dacă această iubire este la început trupească, ea trebuie să se spirituali­zeze progresiv.

Legătura dintre bărbat şi femeie care produce un copil nu este numai o legă­tură trupească, ci ea se trăieşte şi în mod creştin cu răspun­dere faţă de acest act prin care dau naştere unui copil de care voi avea grijă. Atât bărbatul cât şi femeia se angajează la toate grijile, la toate obo­selile şi la toate eforturile pe care le va presupune rodul acestei uniri:

„Sinteza a două inimi, a două puteri de viaţă, a două voinţe de depăşire de sine, copilul, e calea deschisă spre veşnicie. Fiecare copil e un ram din pa­radis, o rază de lumină din lumea îngerilor. Dar orice copil aduce cu sine o enormă răspundere care priveşte pe cei doi părinţi ai lui. Naşterea nu e o în­tâmplătoare invenţie omenească. Aşa cum Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea (Efes 5, 25), iar soţul îşi iubeşte soţia până la jertfa vieţii sale, tot aşa amândoi părinţii au datorii care îi leagă de copiii lor.”.[2]

Pericopa evanghelică de la Marcu 10, 11 – 16 ne atrage atenţia asu­pra gingă­şiei celor mici, a copiilor dar numai după ce a vorbit de mizeria celor mari, de pă­catul părinţilor, de adulter.

Părintele Arsenie Boca, care avea şi studii de medicină, spune că:

„Ereditatea este repetiţia părintelui în fii. Fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e şi firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, a celor 16 stră-stră­bunici ş.a.m.d. Aşadar, în persoana noastră trăiesc mai multe gene­raţii şi un număr mare de inşi. Care este însă suportul de transmitere al ere­dităţii?

Gena (voi zice mereu geneza) – acea granulă infinit-zecimală de croma­tină, din lanţul cromozomilor, este un centru condensat de materie vie, având să conducă: multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea funcţio­nală cu organismele vecine din competenţa altor geneze, precum şi durata acestora. Geneza trebuie să ştie şi să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistenţelor, chimie, fiziologie, armonie muzicală. Pe scurt: for­ma, ritmul şi durata, care dau tonul în materie de ereditate.

Este important de ştiut faptul că fiecare din cei doi părinţi ai noştri ne dau o serie completă de geneze, înlănţuite împreună, care formează perechi, având o genă domi­nantă.

Rânduiala firii de a avea doi părinţi, adică avantajul de a fi dubli, e de la sine înţeles. Să presupunem un tată slăbănog la minte, cu amândouă ge­ne­zele privitoare la inteligenţă recesive, şi o mamă inteligentă, cu ambele geneze normale. În conformi­tate cu legile probabilităţii de la baza meca­nis­mului eredităţii, copiii vor fi hibrizi, adică vor prezenta o geneză domi­nantă şi alta recesivă. Cum însă caracterele genezei recesive nu se ma­nifestă decât atunci când ambele geneze sunt recesive, dar nu şi atunci când cealaltă e dominantă, însemnează că geneza dominantă îşi manifestă singură acţiunea. Copiii, rezultaţi din atari părinţi, vor avea inteligenţă nor­mală ca şi mama, atât numai că ei poartă cu ei, în mod latent şi ger­menul slăbănogiei, care poate să apară în urmaşii lor.”.[3]

Aceasta este legea trupului. Legea duhului este pentru noi o taină. Nu ştim cum se transmite la om păcatul originar. Sfântul Chiril al Alexan­driei spune că „în ur­ma păcatului lui Adam omenitatea s-a îmbolnăvit de stricăciune”.[4] Dacă pu­tem numi păcatul o boală a sufletului, atunci copilul moşteneşte o înclinaţie spre păcat. Copiii, deşi nu au săvârşit încă pă­cate personale, au o înclinaţie spre păcat ca urmare a păcatului origi­nar săvârşit de Adam.

Încheiem cu afirmaţia teologului John Meyendorff:

„Opoziţia dintre Adam şi Hristos nu este văzută ca vină şi ca iertare, ci ca moarte şi viaţă. Biserica botează copiii nu pentru a le ierta păcatele încă inexistente, ci pentru ca să le dea o viaţă nouă şi nemuritoare, pe care pă­rinţii lor muritori nu sunt în stare să le-o transmită.”.[5]

[1] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, pp. 141 – 143.

[2] Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. 2, pp. 212 – 214.

[3] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, pp. 224 – 228.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, In Rom., (PG 74, 789 B). – cf. John Meyendorff, Teologia bizantină, p. 194.

[5] John Meyendorff, op. cit., p. 196.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Copilul între părinţi şi Dumnezeu (Miercuri, Săptămâna a XXXI-a după Rusalii)
Copilul între părinţi şi Dumnezeu (Miercuri, Săptămâna a XXXI-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Despre muncă

Despre muncă

Munca este o realitate existențială a lumii în care trăim, fiindcă orice om ca să trăiască în această lume, are nevoie să muncească. Sfânta Scriptură este cât se poate de explicită când ne spune că în rai, Adam și Eva au fost puși pentru a păzi și a îngriji grădina...

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 1)

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 1)

Cuvintele din limba română simplu, simplitate, simpleță, simplicitate își au rădăcina în latinescul simplex. Simplitatea, însușirea de a fi simplu presupune o lipsă de formalitate, de complicații. Un om simplu  nu cunoaște artificialitatea, afectarea, prefăcătoria....

Despre muncă

Despre răutate

Astăzi, răutatea oamenilor se exprimă prin indiferența prietenilor atunci când ești lovit din plin de o problemă de orice factură. Răutatea este cea mai pură formă de slăbiciune, deși oamenii răi cred că prin aceasta devin importanți și puternici. Răutatea este o...