„Niciodată nu se începe’ cosâtu’ într-o zi de marți, numa’ de luni sau în alte zile, ca să hie lucru cu spor”
De la Sânzâiene, în satele din Transilvania, începea cositul ierbii și adunatul fânului. Mai demult, poate și acum în unele zone, oamenii trăiau doar din creșterea animalelor și cultivarea pământului. Astfel, pe toată perioada verii, se cosea iarba, se usca și apoi era transportată acasă de pe hotar, pentru a fi la iarnă ca hrană pentru vite, oi, cai sau ce animale ținea omul. În vechime, cositul ierbii avea o mare importanţă într-o gospodărie. Din timp, bărbații își cumpărau o coasă din târg, iși făceau codorâște și astfel se pregăteau pentru a trage prima brazdă.
Niciodată nu se începea la coasă dintr-o zi de marți ci de luni, sau în alte zile „ca să hie lucru cu spor”. Întotdeauna cei ai casei se înțelegeau din ce hotar să înceapă lucrul. Așa că dimineața, la răsăritul soarelui, cosașul era deja în brazdă. Înainte de toate, munca începea cu bătutul coasei. Apoi, în timpul lucrului, coasa este ascuțită din când în când cu o gresie, ținută într-un toc, la șold. Și pentru a trece vremea, feciorii fluierau sau cântau.
Și cum cosașul a mers devreme și masa nu era pregătită, în traistă i-a fost pusă pită, slănină, ceapă, castraveți și eventual brânză. Așa că, după ce se lua roua, femeile veneau cu mâncare. Munca femeilor era aceea de a împrăștia brazdele pentru ca iarba să se usuce.
Uneori, feciorii când se căsătoreau, nimereau peste fete care nu erau harnice și așteptau mult și bine după mâncare. Munca la fân era și este foarte grea din cauza căldurii , dar ușor de suportat de fete și feciori când lucrau cu gândul că seara se întâlneau cu drăguții sau mândruțele.
Ne aducem aminte de satul natal, unde vara ați mers la coasă, la împrăștiat de brazde sau la adunat de fân, în cadrul emisiunii „Amintiri din vatra satului”.
