„Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut mărirea Lui, mărire ca a Unuia născut din Tatăl, plin de dar și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Păcatul fixează o barieră de netrecut între cer și pământ.

Dincolo rămâne viaţa perpetuă, fericirea adevărată, aici se înstăpânește puterea morţii cu întreg cortegiul ei de suferinţe. Omul de bună voie, printr-un gest de inconștiinţă [inconștienţă], se încadrează într-o lume improprie fiinţei lui integrale, pentru ca de la naștere până la moarte să se dorească după lumea de dincolo, lumea cerească, lumea fericirii. Fiecare act raţional al străduinţelor lui poartă pecetea acestei dorinţe adânci. Este indiferent caracterul acestor acte, indiferent rezultatul; impulsul care le determină, le însufleţește, ne interesează. N-a fost om în lume care să nu năzuiască după fericire, să nu lucreze pentru fericire. După felul cum e concepută, fericirea diferă, are a se mulţumi multiplelor concepţii de viaţă. De observat, felul unei concepţii de viaţă, ca rezultat al trăirii interne individuale, este cea mai autentică măsurătoare a adâncirii omului în lumea păcatului sau ridicarea lui spre lumea desăvârșirii.

Însă, chiar și cele mai inferioare concepţii de viaţă, deschid icicolo câte un colţișor de cer. Păcatul a smuls pe om din lumea originii lui, l-a aruncat într-o lume ce-l întinează, a întunecat chipul dumnezeirii în sufletul lui, însă n-a putut să-i rupă din suflet dorul după lumea din care a fost luat. Acest dor persistă cu îndărătnicie și acolo unde s-ar părea că puterea întunericului e atotstăpânitoare. Dorul după fericirea pierdută este firul invizibil ce leagă cele două lumi. Pe această punte însă, nimeni nu poate trece în lumea cerească. Nu există acţiune omenească să poată satisface jignirea adusă dumnezeirii prin păcatul strămoșesc.

Singura punte de trecere, determinată numai de iubirea de oameni a dumnezeirii, este fixată prin trimiterea Fiului Său în lume. Momentul stabilirii acestei legături întrerupte între cer și pământ, accesibilă oricărui muritor, este momentul întrupării lui Dumnezeu Fiul. În istoria omenirii, această zi cu nimic nu poate fi egalată. De acum, razele binefăcătoare ale luminii cerești pătrund prin impenetrabilul întuneric al lumii păcatului, până în adâncul sufletului. A voi este de ajuns, ca această lumină să ne călăuzească spre mult dorita fericire. De acum, puterile întunericului numai prin lașitatea noastră ne mai pot stăpâni.

Este această zi, o zi de bucurie. Ceea ce pentru sclav e ziua dezrobirii, pentru omenire este ziua nașterii pruncului Iisus în peștera din Betleem.

A coborât Fiul lui Dumnezeu numai temporar între noi? Numai pentru o clipă ni s-a deschis cerul, pentru ca privind măreţia lui, să-l dorim și mai mult?

Nu. Dumnezeu Omul S-a sălășluit între noi. Continuă a trăi în Biserica Sa cea întemeiată în lume. Ziua bucuriei trebuie să umple secolele și mileniile. Împărăţia mesianică, preludiul fericirii eterne, fiinţează între noi. Nimic nu ne împiedică a fi cetăţenii ei.

Realitatea vieţii contemporane pare a dezminţi acest adevăr. Vădit lucru, Hristos pare a nu fi între noi. Rătăcitori suntem în viaţă ca și înainte de venirea Lui. Aceleași patimi ne zbuciumă, aceleași acţiuni detestabile ne caracterizează. Virtuţile nu sunt regulă, ci excepţii singurite [singulare], apariţii în largi răstimpuri. Nu este în stare condeiul să întipărească pe hârtie adâncul suferinţelor zilelor noastre.

Dar Hristos este totuși între noi. Aspectul vieţii îl dă suprafaţa, realitatea este mai greu descifrabilă. Hristos trăiește și activează, și în casa bogatului, și a săracului. Glasul Lui cu putere de tunet ne anunţă vestea cea bună a mântuirii. Au nu cuvintele Lui sunt tălmăcite tuturor în altarele de închinăciune? Au nu-L auzim neîntrerupt sfătuindu-Se prin glasul conștiinţei? De ce spunem că nu este între noi? Nu spunem acest lucru, și dacă o spun unii, minciună vorbesc. Ci faptele noastre spun acest lucru. Or, ele nu sunt dependente de Hristos, ci de noi înșine. Noi Îl gonim din mijlocul nostru. Ce lipsă de logică!

Ne-am dorit atât de mult libertatea din păcat, o viaţă superioară, fericire, perfecţiune, ne dorim și astăzi încă, iar când Hristos venind între noi să ne îndrume, să ne dea putere de-a ajunge aceste bunuri, activăm după comandamentele păcatului. Vine salvatorul și prietenul nostru între noi, și totuși ascultăm de dușmanul nostru. Da, acest dușman a pătruns adânc în cele mai intime fibre ale vieţii, speculează orice slăbiciune proprie naturii noastre fizice, deservindu-și interesele. Noi n-avem tăria să-i opunem rezistenţă, că ușor e drumul ce duce la pieire și strâmtă e poarta și îngustă cărarea celor drepţi. Ușurinţa momentului ne încarcă viitorul cu greutăţi, suferinţe și pieire. Am obișnuit privirea noastră să nu treacă dincolo de clipa prezentă.

Dorim să beneficiem de bunurile cerului, însă fără această dorinţă însăși existenţa noastră nu este justificată; atunci să fim consecvenţi, să avem și tăria a voi și activa pentru realizarea acestei dorinţe.

Sărbătorirea în fi ecare an a zilei când „Cuvântul trup S-a făcut” (In. 1, 14), trebuie să aibă o importanţă semnifi cativă. Într-adevăr, este un avertisment pentru toţi câţi n-am înţeles rostul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume. Ne pune înaintea ochilor sufletești două lumi: lumea păcatului și lumea desăvârșirii. Rechizitoriul intim al faptelor din trecut ne spune cărei lumi aparţinem. E un moment decisiv; putem urma trecutului, atunci plin de tristeţe Hristos Se întoarce de la poarta închisă a sufletului; voim îndreptarea, ne străduim pentru ea, Hristos intră triumfător în suflet, iar bucuria și pacea se revarsă din sferele cerești peste noi.

Zilele de repaus, convenirile [întâlnirile] cu prietenii, hainele de sărbătoare, belșugul în mâncări, veselia generală, sunt numai oglinda înșelătoare a bucuriei Crăciunului. Toţi câţi înţeleg numai astfel a primi pe Dumnezeu se amăgesc într-o bucurie vremelnică, de calitate pământească, căci Dumnezeu nu poate pătrunde în sufletul lor.

Fericiţi care pătrund adânca semnificaţie a sărbătorii! Pentru ei începe o lume nouă.

Sărăcia, boala sau alte neajunsuri îi pot lipsi de bucuria belșugului și a veseliei, nu însă de bucuria cerească, pentru că Dumnezeu a intrat în sufl etul lor. Al acestora este Crăciunul.

Prof. L. G. Munteanu, „Crăciunul”, în Renașterea XIII (1935), nr. 51-52, pp. 3-4.