Evanghelia zilei: Mt 7, 21 – 23
Zis-a Domnul: nu oricine Îmi zice, Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi cu numele Tău am scos demoni şi în numele Tău am făcut multe minuni? Atunci însă Eu voi mărturisi lor: niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelege.
Credinţa lucrătoare prin fapte
Fiul lui Dumnezeu a venit în lume „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” – cum mărturisim şi în Simbolul de credinţă.[1] Acest termen „mântuire” este folosit atât pentru a numi lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa de pe cruce, cât şi pentru a numi starea celor care şi-au însuşit roadele Jertfei de pe cruce. În primul caz este vorba de mântuirea obiectivă, de mântuirea realizată de Iisus Hristos care, datorită acestui fapt, este numit Mântuitor, iar în cel de-a doilea, este vorba de mântuirea subiectivă sau personală, adică de lucrarea ce se înfăptuieşte de către fiecare creştin în parte prin har, credinţă şi fapte bune.[2]
Mântuirea nu este un simplu dar de la Dumnezeu. Hristos S-a răstignit pentru toţi oamenii, însă se mântuiesc numai aceia care au credinţă şi fapte bune. Cu alte cuvinte Hristos ne-a mântuit obiectiv pe toţi, în sensul că ne putem mântui prin jertfa Sa, dar numai aceia se mântuiesc care lucrează la mântuirea lor prin credinţă şi fapte bune. Pe de o parte omul primeşte de la Dumnezeu harul sfânt, prin Taina Sfântului Botez, iar pe de altă parte omul conlucrează cu acest har, adică îl pune în lucrare, prin credinţă şi fapte bune.
La nivel de raţiune, credinţa este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu. Dar pentru mântuire, această credinţă nu este suficientă, ci este necesară credinţa lucrătoare prin fapte. Numai acea credinţă este mântuitoare care angajează întreaga fiinţă a creştinului. O credinţă care nu se manifestă prin fapte este moartă, cum spune şi Sfântul Apostol Iacov:
„Credinţa fără fapte moartă este.” (Iac 2, 26).
Aceasta o are în vedere şi Domnul Hristos în Predica de pe Munte atunci când ne atrage atenţia că:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Mt 7, 21).
Şi continuă:
„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelege.” (Mt 7, 22 – 23).
Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur:
„Este aruncat din ceruri nu numai cel ce are credinţă, dar nu are fapte, ci şi cel ce face cu credinţa sa multe minuni, dar nu face nici o faptă bună.”[3]
Aici avem o trimitere clară la Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel unde se arată că nici credinţa, nici facerea de minuni n-au putere dacă nu sunt însoţite de viaţă curată. Spune Sfântul Apostol Pavel:
„De aş avea darul proorociei, şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (1 Cor 13, 2).
Trebuie aşadar să avem multă purtare de grijă faţă de viaţa noastră. Să nu ne socotim mai mici pentru că nu facem minuni. N-am avea nici un câştig de-am face minuni, după cum nu pierdem nimic de nu facem, dacă ducem o viaţa virtuoasă.
„Dacă facem minuni, noi suntem datornicii lui Dumnezeu; dacă, însă, ducem o viaţă virtuoasă, plină de fapte bune, atunci Dumnezeu ni-i datornic” – spune Sfântul Ioan Gură de Aur.[4]
Făptuirea este importantă în viaţa bisericească. Suntem ceea ce „nu uităm” să fim. Astfel, ne recomandă nu ceea ce facem, ci ceea ce nu uităm niciodată să facem. Sfântul Calinic de la Cernica „nu uita” de milostenie, pentru că era milostiv. Avea liste întregi de persoane cărora le dăruia permanent ajutoare.
„Era atât de milostiv – scria biograful său, Anastasie Baldovin – încât dacă nu avea ce să dea milostenie, îşi da hainele de pe Prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibă ce să dea la fraţii lui în Hristos, pentru că aşa numea pe săraci şi pe neputincioşi”.[5]
Faptele bune sunt un criteriu al sfinţeniei. Citim în Patericul sinaitic că:
„Un frate l-a întrebat pe avva Sisoie, zicând: «Spune-mi un cuvânt», iar el a zis: «De ce mă sileşti să vorbesc în zadar? Iată, fă ce vezi.».”.[6]
Concluzionând spunem că nimic nu ne recomandă mai bine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor decât faptele noastre. După fapte suntem cunoscuţi de oameni şi recunoscuţi de Dumnezeu. Faptele noastre sunt cele ce ne mântuiesc şi tot faptele noastre sunt cele ce ne osândesc, pentru că ele vor fi criteriul după care vom fi judecaţi.
[1] Simbolul credinţei, art. III, în Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 158.
[2] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatică ortodoxă, pp. 216, 252.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 310.
[4] Ibidem, p. 313.
[5] Pr. Prof. Dr. MIRCEA PĂCURARIU, Sfinţi daco-români şi români, Ed. Trinitas, Iaşi, 1994, p.93; vezi şi Testamentul Preasfinţitului Episcop Calinic, în Vieţile Sfinţilor, luna Aprilie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995, pp. 134 – 135.
[6] Dimitrios G. Tsamis, Patericul sinaitic, p. 201.
