Evanghelia zilei: Mt 8, 23 – 27
În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, au mers după Dânsul ucenicii Lui. Şi iată că pe mare s-a stârnit o furtună, atât de puternică, încât corabia se acoperea de valuri, iar El dormea. Atunci ucenicii au venit la El şi L-au deşteptat, zicându-I: Doamne, mântuieşte-ne că pierim. Iar El le-a zis: de ce sunteţi înfricoşaţi, puţin credincioşilor? Atunci El s-a sculat, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. Iar oamenii se mirau, zicând: cine este Omul Acesta, că şi vânturile şi marea ascultă de El?
Credinţa şi faptele credinţei
S-a întâmplat că, odată, pe când Iisus era cu ucenicii Săi pe mare, s-a pornit o furtună puternică, încât corabia era cuprinsă de valuri. Domnul dormea. Era împreună cu ucenicii Săi, dar dormea. Aceştia s-au înfricoşat şi L-au deşteptat zicând:
„Doamne, mântuieşte-ne că pierim.” (Mt 8, 25; Mc 4, 38; Lc 8, 24).
Iisus le-a zis:
„De ce vă este frică, puţin-credincioşilor?” (Mt 8, 26; Mc 4, 40; Lc 8, 25).
Şi sculându-Se a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte.
În cuvântarea de despărţire Domnul Hristos are un cuvânt dătător de pace şi de linişte sufletească. Spune Domnul Hristos:
„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (In 16, 33).
Acest cuvânt trebuie pus în legătură cu un altul, spus după învierea Sa din morţi, când, după ce i-a trimis să înveţe toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, le spune Apostolilor:
„Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mt 28, 20).
Cuvintele acestea au fost adresate Apostolilor, dar, prin voia lui Dumnezeu, ele au străbătut timpurile şi au ajuns până în zilele noastre. Prin urmare ne sunt adresate şi nouă.
Dacă raportăm apoi această pericopă biblică la viaţa noastră, putem spune că Domnul Hristos este cu noi în tot timpul. Câteodată doarme, dar numai pentru a ne pune credinţa la încercare şi atunci strigăm după ajutor şi ne arătăm fie necredinţa, fie neputinţa.
Credinţa în Dumnezeu este un dar de la Dumnezeu şi ni se dă în măsura în care noi facem faptele credinţei. Dacă vrem să ni se înmulţească credinţa trebuie să facem faptele credinţei, chiar dacă le facem la început cu greutate. Apostolii atunci când nu au putut vindeca un demonizat, l-au întrebat pe Mântuitorul: „Noi de ce nu putem?”[1] şi primesc acest răspuns:
„Pentru puţina voastră credinţă; căci acest neam de diavoli nu iasă afară decât cu rugăciune şi cu post.” (Mt 17, 21).
Rugăciunea şi postul sunt, într-un fel, faptele credinţei. Dacă nu postim nu ne dovedim credincioşi Domnului, care ne-a poruncit să postim. La fel, dacă nu ne rugăm. La început nu înţelegem rostul postului şi a rugăciunii. Cei care însă descoperă rugăciunea, ajung la o bucurie care vine din rugăciune, adică din vorbirea cu Dumnezeu.
La început nu îţi este tot una să posteşti sau să nu posteşti. Este mai uşor să nu posteşti decât să posteşti, dar dacă te sileşti să posteşti vei vedea că ai folos din post. Nu este tot una să te rogi sau să nu te rogi, dar dacă stai la rugăciune cu stăruinţă, cu vremea ajungi să simţi puterea lui Dumnezeu din rugăciune şi nu mai poţi să nu te rogi. Şi aşa în toate lucrurile credinţei, dacă omul le face, cu vremea ajunge la darul lui Dumnezeu să le facă şi uşor, şi cu folos, şi cu bucurie.[2]
Dacă cineva nu face faptele credinţei nu este credincios. Are impresia că are credinţă. Este nesigur. Crede şi nu crede, dar mai mult nu crede, întocmai ca tatăl copilului demonizat, care i-a răspuns Domnului Hristos:
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Mc 9, 24).
Dacă cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face. Dacă cineva crede în Dumnezeu şi se numără la credincioşi, dar face fapte de necredincioşi, acela scade în credniţă. Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai, nu te ţii de ea, o pierzi şi cea pe care o ai.[3]
Oamenii confundă credinţa cu sentimentul religios. Credinţa presupune o anumită nevoie de mărturisire, de atragere şi convertire a altora. Sentimentul religios, dimpotrivă, este redus numai la individ; el îl „satisface” pe om, fiindcă este pasiv.
În viaţa bisericească ortodoxă actuală domină sentimentul religios, iar nu credinţa în înţelesul pe care l-a avut acest cuvânt în creştinismul primar.[4] Oamenii mărturisesc că sunt credincioşi, că au credinţă, însă puţini îşi mărturisesc credinţa prin fapte.
Trebuie să ştim că atunci când nu facem faptele credinţei (rugăciune, post, milostenie), scădem în credinţă şi cu timpul ne pierdem credinţa. Cunoaştem cuvântul Domnului Hristos că celui ce are i se va mai da, adică celui ce are credinţă i se va da cunoştinţă, iar celui ce nu are şi ce crede că are i se va lua, adică i se va lua şi credinţa care crede el că o are, pentru că va ajunge la concluzia că nu o are.[5]
Dacă în aparenţă creştinii nu valorează mai mult decât ceilalţi, în profunzime, un creştin poate învia morţii, datorită sevei pe care o primeşte din lumea cealaltă; dar, de îndată ce se hrăneşte cu hrană pământească, creştinul nu mai este în stare decât să sape gropi.
Aşa este şi cu cei care au credinţă şi cu cei care zic că au credinţă, dar nu se vede că au. Cei care au credinţă sunt asaltaţi de oameni, sunt căutaţi, pentru că ei ne pot învia din moartea păcatelor ce ne înconjoară. Toţi ceilalţi sunt însă numai nişte gropari care slujesc morţii, îi îngroapă pe alţii şi se îngroapă şi pe ei înşişi.
[1] Mt 17, 19.
[2] Teofil Părăian, Lumini de gând, p. 271.
[3] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune, pp.123 – 124.
[4] Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, p. 148.
[5] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune, p. 124.
