Credinţa şi faptele credinţei (Joi, Săptămâna a II-a după Rusalii)

de | iun. 23, 2022

Evanghelia zilei: Mt 8, 23 – 27

În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, au mers după Dânsul ucenicii Lui. Şi iată că pe mare s-a stârnit o furtună, atât de puternică, încât corabia se acoperea de valuri, iar El dormea. Atunci ucenicii au venit la El şi L-au deşteptat, zicându-I: Doamne, mântuieşte-ne că pierim. Iar El le-a zis: de ce sunteţi înfricoşaţi, puţin credincioşilor? Atunci El s-a sculat, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. Iar oamenii se mirau, zicând: cine este Omul Acesta, că şi vânturile şi marea ascultă de El?

Credinţa şi faptele credinţei

S-a întâmplat că, odată, pe când Iisus era cu ucenicii Săi pe mare, s-a pornit o furtună puternică, încât corabia era cuprinsă de valuri. Dom­nul dormea. Era îm­pre­ună cu ucenicii Săi, dar dormea. Aceştia s-au în­fri­co­şat şi L-au deşteptat zicând:

„Doamne, mântuieşte-ne că pierim.” (Mt 8, 25; Mc 4, 38; Lc 8, 24).

Iisus le-a zis:

„De ce vă este frică, puţin-credincioşilor?” (Mt 8, 26; Mc 4, 40; Lc 8, 25).

Şi sculându-Se a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte.

În cuvântarea de despărţire Domnul Hristos are un cuvânt dătător de pace şi de linişte sufletească. Spune Domnul Hristos:

„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (In 16, 33).

Acest cuvânt trebuie pus în legătură cu un altul, spus după învierea Sa din morţi, când, după ce i-a trimis să înveţe toate neamurile, bo­te­zându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, le spune Apos­tolilor:

„Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mt 28, 20).

Cuvintele acestea au fost adresate Apostolilor, dar, prin voia lui Dum­nezeu, ele au străbătut timpurile şi au ajuns până în zilele noastre. Prin urmare ne sunt adresate şi nouă.

Dacă raportăm apoi această pericopă biblică la viaţa noastră, putem spune că Domnul Hristos este cu noi în tot timpul. Câteodată doarme, dar numai pentru a ne pune credinţa la încercare şi atunci stri­găm după ajutor şi ne arătăm fie necre­dinţa, fie neputinţa.

Credinţa în Dumnezeu este un dar de la Dumnezeu şi ni se dă în mă­sura în care noi facem faptele credinţei. Dacă vrem să ni se înmul­ţească credinţa trebuie să facem faptele credinţei, chiar dacă le facem la în­ceput cu greutate. Apostolii atunci când nu au putut vindeca un demonizat, l-au întrebat pe Mântuitorul: „Noi de ce nu putem?”[1] şi pri­mesc acest răspuns:

„Pentru puţina voastră credinţă; căci acest neam de diavoli nu iasă afară decât cu rugăciune şi cu post.” (Mt 17, 21).

Rugăciunea şi postul sunt, într-un fel, faptele credinţei. Dacă nu postim nu ne dovedim credincioşi Domnului, care ne-a poruncit să postim. La fel, dacă nu ne rugăm. La început nu înţelegem rostul pos­tu­lui şi a rugăciunii. Cei care însă desco­peră rugăciunea, ajung la o bucurie care vine din rugăciune, adică din vorbirea cu Dumnezeu.

La început nu îţi este tot una să posteşti sau să nu posteşti. Este mai uşor să nu posteşti decât să posteşti, dar dacă te sileşti să posteşti vei vedea că ai folos din post. Nu este tot una să te rogi sau să nu te rogi, dar dacă stai la rugăciune cu stăruinţă, cu vremea ajungi să simţi puterea lui Dumnezeu din rugăciune şi nu mai poţi să nu te rogi. Şi aşa în toate lucrurile credinţei, dacă omul le face, cu vremea ajunge la darul lui Dumnezeu să le facă şi uşor, şi cu folos, şi cu bucurie.[2]

Dacă cineva nu face faptele credinţei nu este credincios. Are im­presia că are credinţă. Este nesigur. Crede şi nu crede, dar mai mult nu crede, întocmai ca tatăl copilului demonizat, care i-a răspuns Dom­nului Hristos:

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Mc 9, 24).

Dacă cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face. Dacă cineva crede în Dumnezeu şi se numără la credincioşi, dar face fapte de ne­cre­dincioşi, acela scade în credniţă. Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai, nu te ţii de ea, o pierzi şi cea pe care o ai.[3]

Oamenii confundă credinţa cu sentimentul religios. Credinţa pre­su­­pune o anumită nevoie de mărturisire, de atragere şi convertire a altora. Sentimentul re­ligios, dimpotrivă, este redus numai la individ; el îl „satis­face” pe om, fiindcă este pasiv.

În viaţa bisericească ortodoxă actuală domină sentimentul religios, iar nu cre­­dinţa în înţelesul pe care l-a avut acest cuvânt în creştinismul primar.[4] Oame­nii mărturisesc că sunt credincioşi, că au credinţă, însă puţini îşi mărturisesc cre­dinţa prin fapte.

Trebuie să ştim că atunci când nu facem faptele credinţei (rugă­ciu­ne, post, milostenie), scădem în credinţă şi cu timpul ne pierdem credin­ţa. Cunoaştem cu­vântul Domnului Hristos că celui ce are i se va mai da, adică celui ce are credinţă i se va da cunoştinţă, iar celui ce nu are şi ce crede că are i se va lua, adică i se va lua şi credinţa care crede el că o are, pentru că va ajunge la concluzia că nu o are.[5]

Dacă în aparenţă creştinii nu valorează mai mult decât ceilalţi, în pro­fun­zime, un creştin poate învia morţii, datorită sevei pe care o pri­meş­te din lumea cealaltă; dar, de îndată ce se hrăneşte cu hrană pămân­tească, creştinul nu mai este în stare decât să sape gropi.

Aşa este şi cu cei care au credinţă şi cu cei care zic că au credinţă, dar nu se vede că au. Cei care au credinţă sunt asaltaţi de oameni, sunt căutaţi, pentru că ei ne pot învia din moartea păcatelor ce ne înconjoară. Toţi ceilalţi sunt însă numai nişte gropari care slujesc morţii, îi îngroapă pe alţii şi se îngroapă şi pe ei înşişi.

[1] Mt 17, 19.

[2] Teofil Părăian, Lumini de gând, p. 271.

[3] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune, pp.123 – 124.

[4] Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, p. 148.

[5] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune, p. 124.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Credinţa şi faptele credinţei (Joi, Săptămâna a II-a după Rusalii)
Credinţa şi faptele credinţei (Joi, Săptămâna a II-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 4)

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 4)

Omul trebuie să-și simplifice viața atât în plan exterior, cât și în plan interior, altfel e destul de probabil că sufletul și casa sa vor deveni niște debarale unde va îngrămădi o mulțime de lucruri fără rost și unde nu va mai încăpea nimic altceva. Dacă ne...

Inima omului

Inima omului

După învățătura Sfinților Părinți, inima este centru duhovnicesc al tuturor darurilor Sfântului Duh și al tuturor faptelor bune, care își au sediul tot în inimă. Dacă punem străjer pe minte, adică gândul cel bun, el nu va lăsa să intre înăuntru păcatele celor cinci...