Departe de a-l retrograda și a-l face ridicol, credința, dimpotrivă, îl înnobilează pe om. Prin profunde resorturi, îl pune într-un raport matur cu sine, cu ceilalți și mai ales cu o instanță supremă, nu doar morală, ci mai ales una care dă sens și plinătate vieții. Nu toți acced la ea, de aceea e socotită un dar de sus, iar modul cum omul o dobândește rămâne un mister. Credința înseamnă a accepta adevărul Revelației, constituindu-se în primul pas al vieții duhovnicești. Scânteia care o declanșează este dată mai ales de vestirea cuvântului evanghelic, pentru că „credința este din auzire” (Rom 10, 17), iar dacă din auditoriu sau ca urmare a unui dialog personal unii „au fost pătrunși la inimă” (FA 2, 37) de această vestire, în suflet se petrece o tainică convertire. Ea poate surveni și pe alte căi – lectură, contactul inopinat cu spațiul eclesial, întâlniri providențiale etc. –, dar efectul este similar. De aici credința crește, prin harul lui Dumnezeu, la măsura unei convingeri ferme, a unei evidențe de neclintit, statornicindu-se în virtute, prin aportul voinței omului și al angajării pe calea împlinirii poruncilor divine. Mai mult decât o atitudine intelectuală, credința e un mod de viață ce se reflectă în comportamente, în gesturi de adorare și în relațiile cu semenii, pentru că ea presupune, mai ales, o transformare a sinelui și deschiderea către altul prin depășirea limitărilor proprii. Totodată, credința nu e scutită de o luptă interioară, de confruntarea cu necredința, încât între aceste coordonate se derulează viața omului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Mc 9, 24). La rândul lor, paradoxal, necazurile au darul de a fortifica credința, sau, după Sfântul Isaac Sirul, „credință neclintită câștigă cineva din încercări” (Cuvinte despre nevoinţă, XLVIII).

Credința și frica de Dumnezeu

Părinții filocalici, în mod surprinzător, o pun în legătură cu frica, una determinând-o pe alta. „Frica este fiica credinței” (Ilie Ecdicul, Culegere din sentințele înțelepților…, 246), sau „rodul credinței” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, I). Într-o scară a virtuților, „după credință, dumnezeieștii părinți au rânduit frica” (Calist și Ignatie Xanthopol, Metoda…, 17a). Prin frică aici ei înțeleg o teamă sfântă, o sfială, cu alte cuvinte evlavia. Este frica de Dumnezeu, ca fel de a ne raporta la Făcătorul a toate și de a ne modela conștiința. Prin ea căutăm să nu-L mâhnim pe Cel iubit. Dreapta credință naște această frică, potrivit Sfântului Teodor al Edesei (Una sută capete…, 47), iar pentru cel cucernic este o virtute de căpătâi. Conform Scripturii, ea este „dar de la Dumnezeu” (Sir 1, 12)  sau „înțelepciunea” prin excelență (Iov 28, 28) și se manifestă prin multe însușiri: „este curată” (Ps 18, 10), „lungește zilele” (Pilde 10, 27), „este un izvor de viață” (Pilde 14, 27) sau „duce la viață” (Pilde 19, 23), te ferește de rele (Pilde 16, 6), „îndepărtează păcatele” (Sir 1, 20) etc.

Din perspectiva unei evoluții spirituale, ne spune avva Dorotei de Gaza (Felurite învățături…, IV, 9), există două feluri de frici: una a începătorilor, care împlinesc voia lui Dumnezeu de teama chinurilor viitoare, și alta, a celor desăvârșiți, care fac voia lui Dumnezeu pentru că Îl iubesc, fiindu-le frică să nu cadă din dragostea lui Dumnezeu. În acest sens, „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica… iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire” (1 In 4, 18). Există însă și o frică sfântă în fața necuprinsului, a celor de dincolo de simțuri, în fața manifestării copleșitoare a sacrului. Confruntat cu acest ganz andere sau numinosul, cum îl numește Rudolf Otto – ceva fără analogie în plan uman sau cosmic –, omul e covârșit de sentimentul propriei nimicnicii, dând piept cu o experiență înfricoșătoare: pe de o parte, cu venerație, în opinia teologului german, sub forma unei uluiri sau încântări – ca mysterium fascinans, pe de alta, cu înfiorare, într-o manieră terifiantă – ca mysterium tremendum. Mai multe secvențe biblice sunt elocvente: „Și, spăimântându-se Iacov, a zis: «Cât de înfricoșător este locul acesta»” (Fac 28, 17); „văzându-L pe mare, ucenicii s-au înspăimântat… și de frică au strigat” (Mt 14, 26); „și s-au înfricoșat cu frică mare [apostolii] și ziceau unul către altul: Cine este oare Acesta, că vântul și marea I se supun?” (Mc 4, 41); „și ieșind [femeile mironosițe], au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire” (Mc 16, 8); „și văzându-l [pe îngerul Domnului], Zaharia s-a tulburat și frică căzut peste el” (Lc 1, 12); „și îngerul i-a zis: nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Lc 1, 30) ș.a. În toate cazurile este vorba de reacția pe care o provoacă ineditul absolut al acestor epifanii. Realitățile supramundane, prin sacralitatea lor, provoacă un sentiment de teamă, omul neregăsindu-le un corespondent în datele lumii care îl înconjoară. Faptul este adeverit de Scriptură și subliniat adesea în formularul liturgic. Prin urmare, Dumnezeu Însuși este „mare și înfricoșător” (Ezr 1, 5) sau „Preaînalt și Înfricoșător” (Ps 46, 2), dar aceleași atribute revin și realităților care Îl înconjoară sau Îl manifestă: numele Domnului e „slăvit și înfricoșător” (Deut 28, 58), îngerii Săi, altarul este înfricoșător, la fel și Sfintele Sale Taine, înfricoșător este scaunul Său de judecată ca și judecata însăși. În preajma acestora, sau reflectând la ele, omul petrece „cu frică și cu cutremur”.

Frica de moarte

În plan sufletesc fricile omului au un spectru larg și de intensități diferite. Frica lui majoră se referă la moarte. Într-un anumit registru, ea ține de normalitate și de condiția pasageră a fiecăruia pe pământ. Are un caracter obștesc și exprimă vulnerabilitatea naturii umane, ajunsă așa în urma păcatului originar. Conform Sfântului Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Thalasie, 55), e un afect, un simptom al părții pătimitoare a sufletului, care în sine nu are ceva păcătos, dar poate aluneca spre păcat. Psalmistul exprimă acest simțământ: „Inima mea s-a tulburat întru mine și frica morții a căzut peste mine” (Ps 54, 4). Mântuitorul Însuși, în Ghetsimani, a gustat această experiență, ca dovadă a deplinei asumări a naturii umane, fără însă a cădea sub povara ei. Sf. Ioan Scărarul delimitează între două tipuri de frică în fața morții: „Frica de moarte este o însușire a firii, intrată în ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite. Hristos are frică de moarte, dar nu tremură” (Scara VI, 3-4). Dimpotrivă, aducerea aminte de moarte, o practică ascetică curentă în spiritualitatea monahală, prin puterea ei de propulsie, duce la dezlipirea de lume. Monahul, deja mort lumii, nu de moarte îi este frică. „Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este… Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului” (Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală…, 49). Mai mult,  „în tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Sir 7, 38). Creștinul îmbunătățit, ancorat în credință și neîmpovărat de conștiință, nu se teme de moarte. Se teme, eventual, de judecata lui Dumnezeu. Oricum, Mântuitorul S-a întrupat și ca să-i elibereze pe cei pe care „frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evr 2, 15).

Credința și fobiile omului

Omul însă nu se teme numai de moarte, ci și de nenumărate alte lucruri. Un afect este și frica în general, ca și foamea sau somnul ș.a. Se manifestă sub forma unei emoții puternice ce apare în situații de natură să amenințe integritatea individului, un sentiment legitim, sănătos și cât se poate de uman. Se aseamănă durerii și funcționează ca un avertisment, în lipsa căruia viața omului ar fi pusă în pericol. Nu există om căruia să nu-i fie frică. Se consideră că orice frică are la bază, finalmente, frica de moarte. Scriptura ne oferă multe exemple de acest fel: „inima ei era apăsată de frică” (Est 5, 1), „duhul meu rătăcește, frica dă năvală peste mine” (Is 21, 4), „iar oamenii vor muri de frică și de așteptarea ce au să vină peste lume” (Lc 21, 26). Oamenii se tem de noapte (Ps 90, 5), de stăpânire (Rom 13, 3), apostolii se temeau de iudei ș.a.m.d. Până și animalele se tem (Fac 9, 2). Lipsa fricii ține de patologie. Dar de patologie ține și prezența unei alte frici în viața omului: frica de tip nevrotic sau obsesiv. Ea este doar imaginară și nu avertizează asupra a nimic, însă e trăită la o intensitate mare, în diferite trepte – temere, spaimă, groază –, luând forma fobiilor, a stresului sau chiar a atacurilor de panică. Adeseori fenomenul se petrece invers – stresul migrează în fobii, compulsii și atacuri de panică. Frica patologică e mai chinuitoare decât însăși presupusa primejdie, paralizând conștiința și voința. Dacă sursa temerii e nedefinită sau are un caracter general, ea se numește anxietate. Există nenumărate fobii sau frici cu caracter specific, cum ar fi: nosofobia (ipohondria), agorafobia, claustrofobia, sociofobia etc. Toate țin de sfera minții, a psihicului, și sunt socotite tulburări sau boli – realități care provoacă foarte multă suferință astăzi. Pot fi cauzate de traume dar vin și pe fondul unei lipse de informații, din cauza căreia omul își creează scenarii grave. Unii își induc, inconștient,  frici prin prin plonjarea în virtual sau vizionarea unor filme horror, alții cad pradă superstițiilor, iar alții chiar cultivă senzațiile tari, prin sporturile extreme de pildă, fiind dependenți de adrenalină. Când omul intră în panică, se creează reacții fiziologice la nivelul corpului, prin mecanismele de eliberare hormonală, ca urmare a dezechilibrelor de la nivelul sistemului neurovegetativ, sufletul e apăsat, iar viața devine un chin de iad. Neîndoielnic în tot acest tablou se simte și prezența diavolului. Fricile obsesive persistente sunt urmarea atacului diavolesc, e de părere psihiatrul rus Dmitri Avdeev (Psihiatria ortodoxă în întrebări și răspunsuri, Sophia, 2011, p. 155). Focalizarea pe propriul sine și mândria sunt sursa multor frici, iar sociofobia sau teama de public sunt rodul slavei deșarte, în toate aceste situații omul căzând sub o anumită influență a puterilor răului. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, „sufletul mândru este robul fricii lașe, pentru că se bizuie pe sine și se teme de zgomotele lucrurilor și de umbre” (Scara, XX, 3). De aceea, frica e și un păcat. Dacă frica de Dumnezeu se naște din credință (Sf. Isaac Sirul), frica de acest fel e „fiica necredinței” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, XX, 1). Cu acest fel de frică trebuie luptat cu mult curaj, cerând vindecare de la Dumnezeu. Lupta însă nu e ușoară. Credința joacă aici un rol major. „Cel ce a biruit frica lașă e vădit că și-a predat viața și sufletul lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, XX, 10). Încrederea în Dumnezeu e antidotul fricii, ceea ce subliniază și psalmistul: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26, 1-2). Într-o împrejurare de natură să le pună viața în pericol, apostolii au strigat către Domnul: „mântuiește-ne, că pierim”, Acesta apostrofându-i: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?” (Mc 4, 40). Pe tărâmul duhului, al credinței și rugăciunii, fricile se retrag. Psihoterapia – căci și de ea e nevoie uneori – trebuie să trimită la acest tărâm. În sfera rugăciunii vii, particulare sau liturgice (se înțelege aici și spovedania și împărtășania), omul își redobândește încet pacea. Ne stau mărturie sfinții, care nu se temeau de nimic, chiar de „s-ar fi rânduit oștire împotriva lor” (cf. Ps 26, 5), având certitudinea, dată de credință, că Dumnezeu este dragoste, și că ne apără și ferește de tot răul. Frica nu trebuie ocolită ci înfruntată, iar omul trebuie să lucreze în mod duhovnicesc asupra lui. Din acest punct de vedere, frica poate fi și o binecuvântare, afirmă Cuviosul Paisie Aghioritul (Patimi și virtuți, Evanghelismos, 2007, p. 283), omul fiind nevoit astfel să scape întotdeauna la Dumnezeu prin rugăciune.

Nu trebuie scăpat din vedere faptul că prin intermediul fricii se poate conduce lumea astăzi. Teroarea, represiunile, războaiele, atacurile teroriste, infracționalitatea, diversele amenințări, pericolul epidemiilor conduc la un sentiment generalizat de frică, iar omul în felul acesta cade ușor pradă manipulărilor. În fața presiunii istoriei, Biserica ne scapă de neliniște pentru că ne oferă mereu ca soluție credința.

Bibliografie

1. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. V. Patimi și virtuți, trad. din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ed. Evanghelismos, București, 2007.
2. † Andrei Andreicuț, Spiritualitate creștină – Pe înțelesul tuturor -, ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2012.
3. Dmitri Avdeev, Psihiatria ortodoxă în întrebări și răspunsuri. De vorbă cu un psihiatru ortodox, traducere din limba rusă de Adrian Tanasescu-Vlas, ed. Sophia, București, 2011.
4. Avva Dorotei, Felurite învățături de suflet folositoare, în Filocalia, ed. rom., vol. 9, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 2013.
5. Mircea Eliade, Sacrul și profanul, trad. Brîndușa Prelipceanu, ed. Humanitas, București, 2019.
6. Lumina din inimi. Spiritualitate isihastă în traducerea și tâlcuirea Părintelui Stăniloae – volumele I – II. Antologie tematică alcătuită de Pr. Dr. asist. Liviu Petcu si Pr. Dr. Gabriel Herea, Editura BASILICA, București, 2017.
7. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, EIBMBOR, București, 1995.
8. Rudolf Otto, Sacrul, trad. Ioan Milea, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
9. Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș. Cartea despre nevoințe, în Filocalia, ed. rom., vol. 9, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 2013.
10. Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, trad. Pr. Boris Răduleanu, ed. Anastasia, București, 1993
11. Dmitry Semenik, Cum să biruim frica, trad. Monahia Mina, ed. Sophia, București, 2016.
12. Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate ortodoxă. Ascetica și mistica, EIBMBOR, București, 1992.
13. Schimonahia Siluana Vlad, Doamne, vindecă-mă de frică! Cuvinte nerisipite culese de Ana Revnic, ed. Lumea credinței, București, 2024.

Articol publicat în Revista Renașterea, aprilie 2025