Un creștin din Salonic a plecat să se închine în Constantinopol, la Izvorul Tămăduirii. Își dorise enorm, auzise de minunile care se făceau acolo. Biserica și izvorul făcător de minuni încă există. Fiind înstărit, a luat vreo 200 de galbeni, să aibă de drum, dar să ducă și pentru biserică. A plecat cu o corabie, iar pe drum s-a îmbolnăvit foarte grav, încât nu mai avea mult de trăit. Atunci l-a rugat pe căpitan: ”Te rog ceva. Eu mi-am dori foarte mult să ajung la Izvorul Tămăduirii, dar văd că nu-mi permite sănătatea și o să mor pe drum. Te jur pe numele lui Dumnezeu și al Maicii Domnului să nu arunci trupul meu în mare (așa era obiceiul). Uite, ia o sută de galbeni pentru tine și toți ceilalți pe care îi mai am, vreau să-i dai bisericii, iar trupul meu să-l îngropi aproape de biserică”.
I-a făgăduit căpitanul, iar la scurt timp omul a murit. Căpitanul și-a ținut făgăduința și l-a învelit în niște pânză și l-a pus într-o parte a corabiei unde era mai rece, ca să se păstreze. Au mai mers trei zile și au ajuns. La biserică a chemat preotul, ca să-l îngroape pe creștin acolo. I-au făcut slujba de înmormântare și la urmă preotul a desfăcut un pic pânza și a aruncat pământ peste el, zicând rugăciunea care trebuie. Unii din corăbieri îl cunoscuseră, vorbiseră cu el și știau de dorința lui cea mare, de a ajunge să se închine acolo și să bea apă de la izvorul Maicii Domnului. Atunci au luat o cană de apă de acolo și au zis: „Omule, câtă dorință ai avut tu să bei din izvorul ăsta! Măcar acuma primește apa asta!” și au aruncat peste el apa aceea.
În momentul acela s-a trezit ca dintr-un semn mortul și au spus că mare este puterea Maicii Domnului! S-au minunat toți, mai ales corăbierii aceia care l-au văzut că a murit, au ținut atâta timp trupul și după aia l-au văzut acum înviat. Atunci a spus așa: „Dacă Maica Domnului m-a readus la viață, de azi înainte voi sluji Ei!” și a rămas acolo, la biserica Ei, s-a călugărit și toată viața lui a slujit acolo la Maica Domnului.
Sursă: https://www.chilieathonita.ro
