Criza medicinei – criza credinţei

de Eseu

În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, sub influenţa gândirii postmoderniste, omenirea a stat sub semnul neîncrederii în morală şi în etică, refuzând să accepte existenţa oricăror „absoluturi morale”, ca să folosim o sintagmă a lui Albert Camus, sau chiar a unei morale în sensul tradiţional al termenului. Dar această epocă a trecut, iar gândul nostru se îndreaptă spre secolul XXI, cel care abia a început şi care „va fi etic sau nu va fi deloc [1].

Deocamdată, realitatea ne arată faptul că problemele cu care se confruntă lumea în care trăim reclamă în mod obligatoriu recursul la etică şi la morală. Dacă primul factor îl constituie criza profundă pe care o traversează omenirea, cel de-al doilea îl reprezintă resurgenţa religiei la scară planetară. Nu în ultimul rând, este vorba de viaţa reală, cu numeroasele ei probleme şi aspecte ce vizează guvernanţa globală, ocrotirea mediului înconjurător, dar şi comportamentul faţă de semeni în diversele lui circumstanţe, precum cele medicale, politice, de afaceri etc.

Putem admite chiar că lumea are o „problemă a îngrijirilor de sănătate”, o „problemă socială”, o „problemă ecologică”, o „problemă politică”, o „problemă de securitate globală” etc., iar soluţionarea lor depinde în mare măsură de modul în care este percepută problema morală, care în acest fel devine problema preeminentă a lumii noastre şi care, trebuie să recunoaştem, depinde în mare măsură de problema spirituală.

Pe de altă parte, postulatele etice de odinioară sunt astăzi pline de turbulenţe, deoarece  ştiinţa nu este întotdeauna capabilă să furnizeze şi regulile morale ale aplicării sale în practică, iar pentru că responsabilităţile omului de ştiinţă au devenit din ce în ce mai mari, nici multitudinea de opinii şi nici raţionamentele nu pot să-l ajute întotdeauna cu adevărat.

Desigur, nu numai etica medicală se clatină din cauza hărţuirii ştiinţifice, tehnice şi economice, turbulenţe etice datorate progresului fiind semnalate în aproape toate domeniile de activitate. Vremurile pe care le trăim sunt marcate de criză, adică o situație de neclaritate și incertitudini, în care totul depinde de puterea de a distinge şi a judeca evenimentele şi evoluţia lor[2].

Un lucru e sigur: crizele nu pot fi evitate. A le nesocoti sau nega, din frică sau revoltă, este o atitudine care nu ajută la nimic. Iată de ce o discuţie mai largă pe această temă înseamnă atât o formă de recunoaştere a frământărilor oamenilor, cât şi faptul că în­ţelepciunea umană este limitată şi are nevoie să fie călăuzită de înţelepciunea lui Dumnezeu.


[1] Singer P., Tratat de etică, traducere Boar V., Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p.13.

[2] Cuvântul „criză” provine din grecescul „krisis” şi însemna alegere, decizie. Uneori, semnifică o situaţie medicală decisivă, un moment de cotitură, în care este vorba de viaţă sau de moarte. Mai târziu, cuvântul a căpătat un sens mai larg, cu referire la modul spre care tindem, adică de progres sau, din contră, de involuţie.

 

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Cuvintele lui Isus Fiul lui Sirah vin dintr-o lume în care sănătatea, boala, viața și moartea, pacientul și medicul, omul și natura sunt vă zuțe într-o strânsă legătură: „Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine,/ căci, și pe el, Domnul L-a făcut./...