Rugăciunea personală face parte din programul firesc al vieții creștine, alături de citirea Sfintei Scripturi și a altor cărți duhovnicești, de Spovedanie și Dumnezeiasca Împărtășanie, de post și de participarea la sfintele slujbe ale Bisericii. Rugăciunea este mijlocul primordial și absolut necesar pentru părtășia omului cu Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că atât de importantă este rugăciunea pentru suflet, pe cât de importantă este respirația pentru trup. Marea însemnătate a rugăciunii se poate constata în viața pământească a Domnului nostru Iisus Hristos. Fiecare hotărâre și acțiune importantă din viața Sa omenească a fost precedată sau însoțită de rugăciune. Iată câteva exemple: Botezul lui Iisus a fost însoțit de rugăciune: Și după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se și Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul (Luca 3, 21). Înainte de a-și alege apostolii, Iisus s-a rugat întreaga noapte: Și în zilele acelea, El a ieșit la munte să Se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Și când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli (Luca 6, 12-13). Iisus obișnuia să se roage în zorii zilei: Și a doua zi, foarte de noapte, sculându-Se, a ieșit și s-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo (Marcu 1, 35). Iisus s-a rugat înainte de evenimentul Schimbării la față pe muntele Tabor: Iar după cuvintele acestea…, luând cu Sine pe Petru și pe Ioan și pe Iacov, S-a suit pe munte, ca să Se roage. Și pe când Se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucind (Luca 9, 28-29). Iisus s-a rugat înainte de a-l învia pe Lazăr: Iisus Și-a ridicat ochii în sus și a zis: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Și Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Și zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! (Ioan 11, 41-43). Iisus s-a rugat înainte de mântuitoarele Sale pătimiri, în noaptea Joii celei Mari: Atunci Iisus a mers împreună cu ei la locul numit Ghetsimani și a zis ucenicilor: Ședeți aici, până ce Mă voi duce acolo și Mă voi ruga… Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu (Matei 26, 36-39).

Dumnezeu nu ne cere să-I spunem nevoile noastre ca să afle despre ele, ci pentru ca noi să putem fi în stare să primim ceea ce El este pregătit să ne dea. Rugăciunea este înălțarea minții și a inimii către Dumnezeu, pentru a I ne adresa, fie mulțumindu-I și slăvindu-L, fie mărturisindu-I ceea ce avem în suflet, fie cerându-I ceea ce avem nevoie. Rugăciunea înseamnă a duce problemele și greutățile noastre înaintea lui Dumnezeu, știind că El ne va ajuta să le purtăm și ne va întări forțele pe drumul vieții. Rugăciunea este, de asemenea, sistemul nostru de comunicare cu casa părintească, amintindu-ne că suntem copiii lui Dumnezeu. Creștinul își exprimă dragostea față de Dumnezeu, Părintele ceresc, prin rugăciune. Dacă ne rugăm, înseamnă că-L iubim pe Dumnezeu, iar dacă nu ne rugăm, arătăm că nu-L iubim, căci măsura dragostei noastre de Dumnezeu este dată de măsura rugăciunii noastre.

Rugăciunea ne învață să-i iubim și pe confrații și semenii noștri, rugându-ne pentru ei la fel de stăruitor cum ne rugăm pentru noi înșine. Omul care se roagă nu mai este singur și izolat, pentru că rugăciunea este comunicare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu îngerii și sfinții și cu toți membrii Bisericii, care se roagă și ei.

Nu orice rostire de rugăciune este cu adevărat rugăciune. A îngenunchea înaintea unei icoane, acasă sau în biserică, sau a face metanii, nu este încă rugăciune veritabilă, ci ceva ce ține de rugăciune; a spune rugăciuni din memorie, sau a le citi din carte, sau a le asculta citite de cineva, de asemenea, nu este încă rugăciune deplină, ci instrument sau mijloc de descoperire și cultivare a rugăciunii. Rugăciunea în esență este nașterea în inima noastră a simțămintelor de evlavie față de Dumnezeu, a simțămintelor de pocăință, de recunoștință, de slavoslovie, de devotament, de frângere a inimii, de cădere înaintea lui Dumnezeu și de supunere față de voia Lui. Toată atenția și grija noastră trebuie să fie pentru ca în vremea rostirii rugăciunii, aceste simțăminte să umple sufletul nostru, așa încât atunci când limba noastră rostește rugăciuni sau urechea noastră le ascultă sau trupul nostru face metanii, inima noastră să nu fie rece, goală și împietrită, ci ea să vibreze de aceste simțăminte care ne pun în legătură cu Dumnezeu.

Există patru trepte pe care se poate situa rugăciunea din punct de vedere calitativ. Prima treaptă a rugăciunii, cea mai de jos, este rugăciunea întinată cu păcate. În timp ce se roagă, creștinului îi pot trece prin minte diverse gânduri urâte și păcătoase. O asemenea rugăciune nu numai că nu-i primită, ci este și păcat. A doua treaptă a rugăciunii este aceea când creștinul, în timp ce se roagă, nu se mai gândește la lucruri rele și urâte, ci se gândește la grijile zilei, la activitățile pe care le are de făcut și împlinit. Această rugăciune, chiar dacă nu este amestecată cu păcate, totuși nu ajunge la cer. A treia treaptă calitativă a rugăciunii este rugăciunea făcută cu mintea sau rugăciunea minții. În timp ce se roagă, creștinul nu se gândește nici la lucruri rele, nici la lucruri bune, ci la ceea ce rostește sau citește. O astfel de rugăciune este aproape deplină. Ea rămâne însă o rugăciune cerebrală, rece, uscată, pentru că inima nu participă la ea și nu se îndulcește de ea. A patra treaptă calitativă a rugăciunii este rugăciunea făcută cu mintea în inimă, numită și rugăciunea inimii sau rugăciunea simțirii. De data aceasta, creștinul, în timp ce se roagă, nu se gândește nici la bune, nici la rele și simte cum i se coboară mintea în inimă, și la cele spuse de el în rugăciune participă toată ființa lui, toată simțirea (afectivitatea) lui, iar uneori ochii lui varsă lacrimi.

Deși a ne ruga pare a fi o lucrare simplă și ușoară, totuși, în practică nu este tocmai așa. Pentru a ne ruga cu adevărat, avem nevoie să cultivăm și să educăm în noi duhul rugăciunii, adică o stare sufletească conformă rugăciunii. Cel dintâi mijloc pentru aceasta este citirea cuvintelor de rugăciune. În cărțile noastre de rugăciuni se află rugăciuni alcătuite și întrebuințate de Sfinții noștri Părinți: Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Isaac Sirul, Ioan Damaschinul și ale altor mari rugători și trăitori duhovnicești. Fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, ei au înfățișat în cuvinte ceea ce le-a fost inspirat lor de Duhul Sfânt și ni le-au transmis și nouă. Ele ne călăuzesc și ne pun la îndemână o scară pe care să pășim în urcușul către cunoașterea și înțelegerea lui Dumnezeu și, nu în ultimul rând, ne oferă o perspectivă asupra noastră. Pentru ca citirea sau ascultarea rugăciunilor alcătuite de Sfinții Părinți, să ni se facă mijloc eficace de cultivare și educare a rugăciunii, trebuie să ne-o însușim cu gândul și cu simțirea, ca ea să devină a noastră proprie.

A doua cerință pentru cultivarea și educarea în noi a stării de rugăciune este credința în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu-Mântuitor și păzirea învățăturilor Sale. Prin credință, omul Îl recunoaște pe Iisus Hristos ca Dumnezeu și Stăpân al său și singurul și adevăratul tămăduitor al patimilor sale. Astfel, omul începe să conștientizeze uriașa prăpastie care există între el și Dumnezeu și se încredințează că rădăcina a tot răul și a stricăciunii este mândria. Această conștientizare îl conduce pe om la smerenie și îi insuflă plânsul și rugăciunea de pocăință. Prin ea omul cere mila și ajutorul lui Dumnezeu, ca să primească de la El curățirea de păcate și tămăduirea de patimi, și de asemenea, prin ea omul se deschide cu toată ființa sa harului dumnezeiesc și se unește cu El. În același timp, alături de credință, avem nevoie și de păzirea și împlinirea învățăturilor și poruncilor pe care Mântuitorul ni le-a dat nouă. Una dintre apoftegmele avvei Moise Etiopianul din Patericul Egiptean spune: Dacă fapta nu consună cu rugăciunea, degeaba te ostenești. Un frate a întrebat: Ce înseamnă că fapta trebuie să consune cu rugăciunea? Bătrânul a zis: Înseamnă să nu mai facem păcatele pentru care ne rugăm. Când omul renunță la propria voință, atunci Dumnezeu se împacă cu dânsul și-i primește rugăciunea.[1]

A treia cerință pentru cultivarea și educarea stării de rugăciune în noi este să ne recunoaștem pe noi înșine că suntem păcătoși și nevrednici. O altă apoftegmă a avvei Moise Etiopianul zice: Dacă omul nu se convinge în inima lui că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă. Fratele a întrebat: Ce înseamnă să fi e convins în inima lui că este păcătos? Bătrânul a zis: Când cineva își vede păcatele sale, nu se mai uită la ale aproapelui[2]. Conștientizându-ne starea căzută, noi ne aflăm în clipele acelea în adevăr; aceea este singura împrejurare în care suntem adevărați, în care suntem autentici. În această stare noi atragem în inima noastră pe Duhul Sfânt, Care este Duhul Adevărului, și care scoate la suprafață toate adâncimile ascunse și păcătoase ale sinelui nostru și care ne poate curăți de toată întinăciunea. Când Duhul Sfânt ne dezvăluie păcătoșenia noastră, dobândim o îndoită viziune: pe de-o parte vedem pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel fără de prihană și fără de păcat, vedem sfințenia desăvârșită și absolută a Domnului și Mântuitorului nostru; iar pe de cealaltă parte vedem păcătoșenia și sărăcia noastră duhovnicească. Dar nu deznădăjduim, pentru că Mântuitorul zice fericiți sunt cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția cerurilor, ci, trăind pe muchia smereniei ascetice descoperite de Dumnezeu Sfântului Siluan Athonitul – Ține-ți mintea în iad (fii convins că meriți iadul), dar nu deznădăjdui -, atragem în noi energia rugăciunii de pocăință. Cu cât ne smerim pe noi înșine și ne pocăim mai mult, cu atât mai rapid va ajunge rugăciunea noastră la Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17). Așadar, nu este suficient să ne facem pravila de rugăciune dimineața și seara, ci trebuie să ne străduim să păstrăm rugăciunea de-a lungul întregii zile, în ciuda multelor și diverselor noastre probleme cotidiene. Pentru aceasta ne stă la îndemână rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. De asemenea, ne putem alege stihuri din Psaltire, pe care le simțim că ni se potrivesc situației sau stării sufletești în care ne aflăm, cum ar fi: Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele (Ps. 50, 11), sau Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grăbește-Te! (Ps. 69, 1), sau Al Tău sunt eu, mântuiește-mă (Ps. 118, 94), sau Pașii mei îndreptează-i după cuvântul Tău, și să nu mă stăpânească nicio fărădelege (Ps. 118, 133), sau Păcatele tinereților mele și ale neștiinței mele nu le pomeni. După mila Ta pomenește-mă Tu, pentru bunătatea Ta, Doamne (Ps. 24, 7-8) și multe altele. Psaltirea ne pune la îndemână o mulțime de rugăciuni mai lungi sau mai scurte. De-a lungul zilei, putem păstra rugăciunea în minte și în inimă, repetând-o cât mai frecvent cu putință; fie în taină: la locul de muncă, în mijloacele de transport sau pe stradă; fie în șoaptă sau cu voce, atunci când suntem singuri. Țelul principal al vieții noastre duhovnicești trebuie să fie acela de fi totdeauna cu Dumnezeu și de a intra cât mai des în comuniune cu El prin intermediul rugăciunii.

[1] Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu, Editura Polirom, 2003, p. 233

[2] Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu, Editura Polirom, 2003, p. 233.