La finalul unei zile pline, încărcate de har și de multe emoții, aștern pe hârtie câteva gânduri despre ceea ce am trăit și a devenit deja istorie. Întâi de toate îi mulțumesc din toată inima bunului Dumnezeu că m-a învrednicit să trăiesc această zi, unică, în viața Bisericii și a țării noastre, care iată, după 144 de ani de la lansarea de către regele Carol I, în 1881, a ideii zidirii unei catedrale ortodoxe reprezentative în București, acest măreț lăcaș de cult a fost în sfârșit realizat. Este o biserică monumentală, care respectă tradiția arhitecturală românească și bizantină, astfel că fiecare creștin ortodox român se poate regăsi în ea. Prin minunata pictură în tehnica mozaic, o veritabilă capodoperă artistică a echipei coordonate de Daniel Codrescu, Catedrala Națională va deveni un reper al artei bizantine și românești, un loc de pelerinaj și un obiectiv turistic pe care mai ales creștinii ortodocși, creștinii în general și toți iubitorii artei, vor dori să-l viziteze,să-l descopere și admire, dar mai ales să se roage sub bolțile și privirile dumnezeiești ilustrate pe pereții ei.
Ar merita să reținem că ridicarea acestei catedrale este împlinirea visului regilor Carol I și Ferdinand I ai României, a patriarhilor Miron Cristea și Teoctist Arăpașu, precum și a tuturor generațiilor strămoșilor noștri ortodocși români, care au dorit să-i mulțumească lui Dumnezeu și să-și afirme demnitatea națională și religioasă edificând o nouă catedrală în capitala țării dezrobite și reîntregite „după secole de suferințe creștinește îndurate”, cum citim pe frontispiciul Arcului de Triumf din București.
În al doilea rând, îi mulțumesc părintelui meu mitropolit Andrei al Clujului și părintelui vicar Dumitru Boca pentru că mi-au făcut onoarea și bucuria să mă treacă pe lista celor patruzeci de invitați ai Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului care au avut șansa să participe la măreața slujbă liturgică și de consacrare în interiorul catedralei, alături de alte aproximativ 3000 de persoane, clerici, laici, monahi și monahii, membri ai corpului diplomatic acreditat la București, autorități politice centrale și locale, civile și militare ale statului român, reprezentanți ai celorlalte culte religioase din România care au primit un loc pe scaunele așezate în măreața catedrală, dovedită acumneîncăpătoare. Eu am fost așezat în perimetrul pronaosului între creștini veniți din toate unghiurile țării și din întreaga diasporă românească europeană, nord-americană și chiar din îndepărtata Australie. Au fost copii, adolescenți, adulți și seniori, bărbați și femei, clerici și mireni, călugărițe și călugări, care au ascultat, au cântat și s-au rugat împreună vreme de aproape cinci, șase, chiar șapte ore, fără să observ vreo supărare, agitație, tulburare sau probleme de vreun fel. Ne-am zâmbit, ne-am salutat, ne-am strâns mâna, ne-am bucurat împreună de catedrala noastră cea nouă, de deosebitul cor Tronos al Patriarhiei Române, de comuniunea cea dintre noi. Personal am intrat în catedrală la 07.25 și am ieșit în jurul orei 14.30, după ce m-am închinat în Sfântul Altar.
Organizarea mi s-a părut foarte bună și am înțeles că a fost o veritabilă provocare, deoarece măsurile de securitate au fost drastice (trei filtre, verificarea invitației nominale, a cărții de identitate și percheziție ca la aeroporturi) având în vedere că au participat doi patriarhi, doi șefi de stat (Nicușor Dan, președintele României, și Maia Sandu, președinta Republicii Moldova),doifoști președinți ai României (Emil Constantinescu și Traian Băsescu), Majestatea Sa Margareta Margareta a României și Principele Consort Radu Duda, primul ministru, membrii ai guvernului și ai parlamentului României, ambasadori, academicieni, oameni de cultură, personalități ale vieții publice, culturale, sociale, sportive, universitare și ale mediului de afaceri. Cea mai elegantă și discretă pereche mi s-a părut principesa Margareta și principele Radu.Aceștia au strălucit prin naturalețe și eleganță, zâmbet și salut, ceea ce toți cei de față au observat, iar unii i-au aplaudat când au trecut pe culoarul din mijlocul nostru. Președintele României Nicușor Dan a fost însoțit de familie, dar s-a strecurat greu, flancat masiv de gărzile Serviciului de Protecție și Pază, singurul care a ieșit din front fiind băiețelul lui cel șugubăț, care a captat atenția și a trezit zâmbetul multora. Au fost prezenți politicieni din toate partidele, persoane din toate clasele socio-profesionale, din toate colțurile țării și din afara acesteia, lideri ai altor biserici creștine și culte religioase, Biserica noastră reușind să-i adune pe toți vreme de 2-3 ore și demonstrând astfel că are puterea de a coagula societatea, așa cum a făcut-o nu de puține ori în decursul istoriei.
Soborul slujitorilor a fost impresionant, iar corul Tronos magnific! N-am simțit deloc că s-ar fi jucat teatru, ci că toți s-au rugat și s-au bucurat de această zi. Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, părintele părinților ortodocșilor din întreaga lume, m-a impresionat prin căldura sufletească, lumina feței și firescul pe care-l degajă, iar vocea lui baritonală, deși ascunsă într-un trup firav și scund, se impune, având un timbru vocal unic și inconfundabil. Aflându-mă aproape de culoarul de pe mijlocul catedralei am observat că la ieșirea din biserică s-a oprit în dreptul copiilor, cărora le-a zâmbit și pe care i-a binecuvântat bucuros mângâindu-i pe frunte, pe cap sau pe obraz, spre disperarea SPP-iștilor, ceea ce-mi spune că Sanctitatea Sa, în ciuda demnității eclesiale și a vârstei înaintate, a rămas un suflet curat de copil. Preafericitul Părintele nostru patriarh Daniel, omul căruia îi datorăm în mare parte această măreață și frumoasă realizare, a îmbătrânit și observ că e aproape alb complet. În public e perceput mai degrabă ca distant și reținut, deși mulți dintre cei ce-l cunosc și i-au fost apropiați ori s-au aflat în anturajul său mi-au mărturisit sincer că de fapt e un om cald, empatic, sociabil. Este fără-ndoială un om puternic, deși fizic vorbind azi s-a văzut limpede că e foarte obosit, că se mișcă greu și că are probabil probleme de sănătate, pe care încearcă să le mascheze. Privindu-l în fugă, de destul de aproape, mi-am amintit de ceea ce Patriarhul Justinian i-a mărturisit la un moment dat mai tânărului ierodiacon Bartolomeu Anania, și anume că nu anii, ci grijile îl obosesc și îmbătrânesc pe om. Mi-aș fi dorit să-l îmbrățișez pe părintele patriarh Daniel și să-i spun sincer că-i mulțumesc pentru că și-a asumat zidirea catedralei și a mers înainte în ciuda injuriilor și ofenselor gratuite pe care nu puțini i le-au deversat cu ură drept în față. I-aș mai fi spus că nu e singur și că sunt credincioși, preoți și ierarhi care se roagă sincer pentru el și îl apreciază din toată inima.
În cadrul ceremoniei și în curtea catedralei am revăzut prieteni vechi din țară, din Germania și Austria, colegi de la diferite institute și organisme academice și universitare, preoți, călugări și călugărițe pe care-i cunosc de mai demult sau de mai recent, toți având fețe luminoase și împărtășind bucuria acestei zile deosebite. I-am observat și pe cei ce au așteptat cuminți în curtea catedralei și a căror râvnă m-a impresionat adânc. Seara, pe la orele 20.00, am ieșit din nou în plimbare să revăd catedrala și am rămas uimit de coada care se formase din credincioși sau curioși, majoritatea tineri și maturi, așteptând cuviincios să intre în catedrală, să o admire, să rostească o rugăciune și să se închine în Sfântul Altar. Dumnezeu ne știe tuturor inimile și tainele sufletului.
Nu în ultimul rând, doresc să adresez un cuvânt de apreciere pentru cei peste 600 de voluntari, pentru zecile de preoți și mai ales pentru sutele de jandarmi, toți cu mult bun simț și bunăvoință, prezenți pe întregul areal al catedralei și în zonele învecinate, care s-au străduit să gestioneze cât mai bine afluxul mulțimilor și evitarea problemelor care pot surveni la un eveniment de o asemenea amploare.Un gând de recunoștință pentru bunul meu prieten, pr. Dan-Ionuț Lupuțan, protopopul Huedinului, alături de care am călătorit la București și familiei mele care s-a bucurat pentru această șansă unică.
În final, am simțit și eu dorința de a exclama alături de psalmistul David: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-ânsa”, pe care aș completa-o cu mențiunea că nu Dumnezeu a avut nevoie de această minunată catedrală, ci noi am avut nevoie de ea, aceasta reprezentând visul împlinit al multor generații anterioare.
