Evanghelia zilei: Lc 10, 19 – 21
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului; şi nimic nu vă va putea vătăma. Însă nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile se pleacă vouă, ci vă bucuraţi mai ales pentru că numele voastre s-au scris în ceruri. În ceasul acela s-a bucurat Iisus cu duhul şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit copiilor. Da, Părinte, căci aşa a fost, înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.
Cum devenim sfinţi
În această pericopă evanghelică este vorba de trimiterea celor 70 de apostoli la propovăduire. Este necesară o explicaţie. În traducere din limba greacă numele de „apostol” înseamnă „trimis”.[1] Prin acest nume erau desemnaţi toţi ucenicii Mântuitorului. În ce priveşte numărul apostolilor acesta are o dimensiune simbolică. Cei doisprezece apostoli, care au fost martori ai vieţii şi faptelor săvârşite de Iisus (de la botezul Lui şi până în ziua când S-a înălţat la cer) sunt în relaţie cu cele douăsprezece triburi ale lui Israel pe care, de altfel, le vor şi judeca la sfârşitul lumii.[2] Cei 70 sunt în relaţie cu neamurile, cu ne-iudeii, dat fiind caracterul universal al creştinismului.
Mântuitorul îi trimite mai întâi pe cei 12 apostoli într-o misiune de probă, doi câte doi – cum citim în Evanghelia după Marcu.[3] Le-a dat putere să vindece bolile şi putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe cale, nici pâine, nici traistă, nici bani. În casa unde vor fi primiţi, acolo să rămână şi să vestească Împărăţia cerurilor. Iar dacă nu vor fi primiţi, nici nu vor fi ascultaţi într-un anume loc să-şi scuture şi praful de pe picioare, ca mărturie împotriva lor.[4] La fel au fost trimişi apoi şi cei 70 de apostoli. Mântuitorul le spune acestora:
„Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.” (Mt 10, 16; Lc 10, 3).
Şi după ce s-au întors cei 70, au spus cu bucurie:
„Doamne şi demonii ni se supun în numele Tău.” (Lc 10, 17).
Mântuitorul însă le spune:
„Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Lc 10, 20).
Aceasta este vestea bună pe care Mântuitorul le-o dă apostolilor şi prin ei nouă tuturor: „numele voastre au fost scrise în ceruri.”.
Este astăzi obiceiul ca la început de an credincioşii să-şi procure un calendar creştin pentru anul care va urma. După acest calendar fiecare îşi orientează programul de viaţă duhovnicească. Calendarul creştin este şi folositor şi îndrumător. Este folositor ca informaţie, pentru că Sfintele Paşti, Rusaliile şi Înălţarea Domnului nu au o dată fixă, ci una schimbătoare în funcţie de prima Duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară (21 martie), amânându-se cu o săptămână dacă se întâmplă să coincidă cu Paştile iudaic.[5] Apoi, legat de Sfintele Paşti este şi Postul Mare care ne pregăteşte pentru sărbătoarea Învierii Domnului, a cărui perioadă o aflăm tot din calendar.
Calendarul mai este şi îndrumător. Fiecare zi din calendar este închinată unui sfânt sau unui sobor de sfinţi. Credinciosul ştie că în ziua respectivă se cinsteşte cutare sfânt. De regulă Biserica a notat în calendarul său ziua în care un sfânt s-a mutat din lumea aceasta în Împărăţia lui Dumnezeu. Precum avem noi în atenţie calendarul personal cu zilele de naştere ale părinţilor, fraţilor, prietenilor şi cunoscuţilor noştri, tot aşa şi Biserica îi are în vedere pe acei creştini desăvârşiţi care au dus o viaţă sfântă aici pe pământ, cinstindu-le nu ziua când au fost aduşi de părinţii lor pe lume, ci ziua când s-au mutat din această lume şi s-au „născut” în ceruri, dacă putem numi aşa intrarea lor în rai.
Creştinii mai râvnitori au în casele lor „Vieţile Sfinţilor”, o colecţie formată din douăsprezece volume (câte un volum pentru fiecare lună) ce cuprinde în detaliu viaţa sfinţilor care sunt trecuţi în calendar. „Vieţile Sfinţilor” nu sunt nimic altceva decât un fel de continuare a „Faptelor Apostolilor”, iar „Faptele Apostolilor” sunt faptele lui Hristos pe care le fac Sfinţii Apostoli cu puterea lui Hristos, Care trăieşte în ei şi lucrează prin ei:
„«Vieţile Sfinţilor» – spune Arhimandritul Iustin Popovici – arată toate modalităţile prin care natura omenească biruie păcatul, orice păcat; cum biruieşte patima, orice patimă; cum biruieşte moartea, orice moarte; cum biruieşte demonul, orice demon. Aici se găseşte leac pentru orice păcat, vindecare pentru orice patimă, înviere din orice moarte, şi eliberare de orice diavol şi mântuirea din toate relele laolaltă. Nu există patimă, nu există păcat, pentru care să nu se arate în «Vieţile Sfinţilor» modul în care este biruit, omorât şi dezrădăcinat…
În «Vieţile Sfinţilor» avem foarte multe şi minunate exemple şi de modul cum un tânăr devine un tânăr sfânt, o fată devine o fată sfântă, cum un bătrân devine un bătrân sfânt, cum o bătrână devine o bătrână sfântă, cum un copil devine un copil sfânt, cum părinţii devin părinţi sfinţi, cum un fiu devine un fiu sfânt, cum o fiică devine o fiică sfântă, cum o familie devine o familie sfântă, cum o societate devine o societate sfântă, cum un preot devine un preot sfânt…”.[6]
Nimeni nu s-a născut sfânt în afară de Fiul lui Dumnezeu.[7] Nu ne naştem sfinţi, dar putem deveni sfinţi. Stă în puterea noastră să ne îmbunătăţim continuu viaţa, să ne depăşim şi să ne dăruim oamenilor şi lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata sfinţenie.[8]
Toţi trebuie să dorim să ajungem sfinţi, să dorim să fim scrişi în calendar (dacă nu în cel de pe perete, atunci în calendarul din cer). Devenim sfinţi prin Biserică. Biserica, pe de o parte, naşte creştinii prin Botez, iar pe de altă parte, naşte sfinţii prin împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Când un credincios primeşte această taină, preotul îi spune:
„Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (şi îi rosteşte numele) cu cinstitul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.”.[9]
Biserica atrage atenţia celor ce se împărtăşesc că sunt „robi ai lui Dumnezeu”, adică „slujitori ai lui Dumnezeu”. Aşadar, creştinul nu trebuie să se joace cu numele de creştin! Părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, atrage atenţia că cei care nu fac faptele credinţei sunt mai mult necredincioşi decât credincioşi sau „mai rău decât necredincioşii”,[10] spunând:
„Dacă cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face. Dacă cineva crede în Dumnezeu şi se numără la credincioşi, dar face fapte de necredincios, acela scade în credinţă. Credinţa este precum cultura: te ţii de ea, o ai, nu te ţii de ea, o pierzi şi cea pe care o ai”.[11]
Credincioşi suntem atunci când postim, când ne rugăm, când mergem la Biserică, când facem milostenii, când suntem străini de orice rău atât în faptă, cât şi în gând. Dar nu ne facem din acestea un scop, ci un mijloc prin care dorim să ne dobândim sfinţenia. Nu postim să ne arate oameni că postim, nu ne rugăm pe străzi şi nu facem milostenii asemeni fariseilor ca să fim lăudaţi de oameni, ci toate le facem în taină. De ce? Pentru că pe măsura sincerităţii noastre este şi darul lui Dumnezeu, care ne întăreşte credinţa.
[1] MAURICE CARREZ, FRANÇOIS MOREL, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. de GHEORGHE BADEA, Ed. Societatea Biblică Interconfesională, Bucureşti, 1999, p. 44.
[2] Mt 19, 28.
[3] Mc 6, 7.
[4] Mt 10, 1 – 15; Mc 6, 7 – 11; Lc 9, 2 – 5.
[5] Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol. 1 (1 – 1054), pp. 211.
[6] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, pp. 101, 108 – 109.
[7] Lc 1, 35.
[8] TomÁŠ ŠpidlÍk, Spiritualitatea Răsăritului creştin. 1. Manual sistematic, p. 110.
[9] Slujba mărturisirii. Rugăciunea de dezlegare, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 60.
[10] 1 Tim 5, 8.
[11] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune, p. 124.
