Educația a fost privită întotdeauna ca o putere pusă în slujba realizării unor scopuri precise. Rămâne, însă, până în zilele noastre, o întrebare importantă: Se poate, oare, realiza totul prin educație? Deocamdată putem afirma că educația nu este atotputernică, totuși prin ea se pot obține valori consistente. Această afirmație implică și educația religioasă, care ne interesează pe noi în primul rând. Astfel, educația religioasă nu poate realiza deplin idealul creștinismului – desăvârșirea moral-duhovnicească, sfințirea sau îndumnezeirea subiecților educați – dar ea a reușit să formeze și, cred că poate și de-acum încolo să formeze caractere creștine apropiate de ceea ce ne cere Domnul nostru Iisus Hristos și ne învață Sfânta Biserică. Pentru noi, care suntem obișnuiți să privim fiecare aspect al vieții noastre în lumina cuvintelor Sfintei Scripturi, educația creștină în școală, înseamnă a-i ajuta pe elevi să câștige ceea ce Sfântul Apostol Pavel numește chipul sau imaginea lui Dumnezeu (μορφή τοῦ Θεοῦ). Sfântul Pavel, vorbind despre Hristos spune următoarele: „Cel ce dintru început fiind în chipul lui Dumnezeu a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e o prădare, dar S-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om; S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte – și încă moarte de cruce! Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care-i mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 6-9). În limba greacă veche, termenul folosit pentru educație este μόρφωσις = acțiunea de a da o formă. Tot Sfântul Apostol Pavel scrie: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19). Aici putem înțelege legătura dintre educația religioasă creștină și planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră: ce fel de formă (chip) de existență dorim elevilor noștri.
Dacă scopul vieții noastre este câștigarea vieții dumnezeiești, înseamnă că fiecare moment al ei primește o importanță deosebită și fiecare aspect al ei trebuie tratat cu înțelepciune. Înțelepciunea omenească nu este suficientă pentru a trăi după poruncile lui Hristos, căci fără Hristos nu putem săvârși și împlini nimic cum se cuvine. Mântuitorul a spus: „Eu sunt vița, voi mlădițele. Cel care rămâne în Mine și Eu în El, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Aceasta înseamnă că părinții duhovnicești și profesorii de religie, trebuie în primul rând să se roage lui Dumnezeu să le arate ce să facă, ce să spună și cum să transmită mai bine copiilor credința în Hristos. În procesul educării religioase a elevilor, pentru a-i putea forma în adevărata viață în Hristos, cunoașterea psihologiei copiilor și adolescenților și chiar și o fină intuiție nu este suficientă, dacă nu este invocat mereu harul lui Dumnezeu prin rugăciune. Prin practica rugăciunii zilnice, seara și dimineața, realizăm scopul cel mai înalt: acela de a fi constant în comuniune cu Dumnezeu pentru a-i ajuta pe elevi să-și însușească cunoștințele și trăirea necesară pentru dobândirea vieții dumnezeiești. Pentru aceasta, atât dascălii de religie, cât și părinții duhovnicești și cei trupești nu trebuie să uite că menirea lor principală este de a le insufla tinerilor iubirea sinceră pentru Hristos și pentru Maica Domnului. Dacă un copil crește cinstind pe Hristos și Preasfânta Sa Maică ca pe niște persoane preaiubite, această dragoste le va statornici inima pe temelia neclintită a credinței și chiar dacă mai târziu, unii vor fi încercați de îndoieli sau chiar vor părăsi Biserica, cel puțin nu vor fi în inimile lor dușmani lui Hristos. Dragostea, rugăciunea și exemplul sunt mult mai convingătoare decât cuvintele. Aceste trei calități dau valoare cuvintelor noastre atunci când vrem să-i aducem pe copii și pe tineri în general, la credința în Dumnezeu.
Constatăm, așadar, că, pe lângă lucrarea văzută a predării lecțiilor de religie în sala de clasă, în cabinetul de religie sau într-o capelă, mai există și o lucrare nevăzută, dar simțită în duh, a propovăduirii tăcute, tot atât de importantă și necesară, dacă nu, poate chiar mai importantă, aceasta pe care am pomenit-o înainte: lucrarea dragostei, a rugăciunii și a exemplului personal. Aceasta ne dă prilejul de a experia aspectul libertății sufletului omenesc: acela că nimeni nu poate impune nimănui credința și dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele. Mântuitorul nostru Iisus Hristos „nu intervine brutal pentru a impune ordinea. Nu abolește iadul cu un alt iad. Nu împiedică pe înțelepți și pricepuți să propovăduiască înțelepciunea și priceperea lor. Nu te vede ca pe un obiect… A venit să ne facă după har părtași ai vieții dumnezeiești și treimice. Să dobândim harisma înfierii. Să petrecem noutatea vieții, nu cu frica celor amenințătoare, nici cu dorința celor făgăduite, ci cu felul viețuirii treimice. Să ajungem în Biserica celor întâi născuți, toți dumnezei după har. Să fim uniți precum Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Și pentru a ajunge toate acestea, Acela s-a jertfit. Și toate răbdând, pe toți i-a mântuit. Este adevărată mântuirea deoarece nu se impune nimănui. Toți o pot primi, dacă vor, și toți pot să o refuze. Darul dumnezeiesc al libertății dăruiește posibilitatea să guști personal ce este raiul: viața lui Dumnezeu. Și la fel ce este iadul: moartea prin îndepărtarea de Dumnezeu. Riscul libertății salvează harul vieții și al creației. Lucrul asigurat în mod mecanic condamnă la marasmul morții pe cel ce îl primește. Dumnezeu ar fi putut să-l creeze pe om ca făptură docilă și ascultătoare, așezându-l într-o societate fără reproș, care ar fi fost o temniță asfixiantă, un iad, o iluzie de rai: anularea măreției făpturii zidite după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu face acest lucru, ci oamenii care cred în părerea lor și care vor să o impună și celorlalți ca mântuire. Prin libertate ne putem distruge și numai prin ea putem să ajungem la îndumnezeire. Libertatea ne-a fost dată pentru a o supune de bunăvoie voii lui Dumnezeu. Așa cum Domnul nu a venit pentru a face voia Sa proprie, ci voia Tatălui care L-a trimis pe El” (Arhim. Vasilios Gondikakis, Împăratul Slavei, pag. 52, 54, 55, Editura Bizantină. 2018).
Noi credem în Dumnezeu și Îl iubim pe Dumnezeu în mod liber, lucru pe care îl dorim tuturor copiilor și tinerilor și întregii societăți. Trebuie, însă, să recunoaștem că ne este mai ușor să vorbim decât să ne rugăm.
Împărtășirea credinței în Hristos elevilor este o misiune și o lucrare de mare valoare, care necesită echilibru între pedagogie, autenticitate, respect și iubire pentru fiecare suflet de copil. „Vedeți – zice Mântuitorul – să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10).
Voi enumera câteva principii și metode după care să ne ghidăm în transmiterea credinței:
1.Întemeierea pe revelația divină. Credința creștină trebuie transmisă pe baza Revelației dumnezeiești, care are două forme fundamentale: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Revelația este descoperirea lui Dumnezeu oamenilor îndumnezeiți, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament. Sfânta Scriptură ne dă posibilitatea să înțelegem lucruri, cuvinte și înțelesuri despre Dumnezeu. De asemenea, citind Sfânta Scriptură, putem vedea pronia și voia lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne-a fost dată ca ajutor și instrument duhovnicesc prin care noi, creștinii de orice vârstă, să fim călăuziți pe treptele virtuților și ale desăvârșirii creștine, sub îndrumarea duhovnicului. „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 3, 16-17).
Sfânta Tradiție este același lucru cu moștenirea credinței, fiind mai vastă decât Sfânta Scriptură. Sfântul Apostol Pavel exprimă foarte clar acest lucru, zicând: „Drept aceea, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2, 15). Tradiția pe care a predat-o Pavel și ceilalți Apostoli și Proroci prin viu grai îi renaște și mântuiește pe ascultători. Sfânta Tradiție este continuă în Biserică, fiind mai apoi cuprinsă în hotărârile Sinoadelor Ecumenice și în operele Sfinților Părinți. Cele două surse ale Revelației reprezintă ghidul nostru pe calea apropierii de Dumnezeu și a cunoașterii Lui, ferindu-ne de a cădea în capcana diverselor ideologii și curente filosofice, situație de care ne avertizează Apostolul Pavel zicând: „Luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filosofi a și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după stihiile lumii și nu după Hristos (Coloseni 2, 8).
2. Exemplul personal este cea mai puternică și trainică lecție. Credința se învață și se transmite mai ales prin viața și exemplul personal, nu doar prin cuvinte. Un profesor care este el însuși credincios practicant, sincer, blând, abordabil, care trăiește ceea ce-i învață pe elevi este mai convingător decât orice lecție despre credință. Elevii sunt foarte atenți și sensibili față de viața duplicitară. Dacă vorbim despre Hristos, dar noi nu aderăm cu toată ființa noastră la ceea ce predăm la ora de religie și nu întrupăm adevărurile de credință, mesajul nostru nu va ajunge în inimile elevilor. Nimeni nu poate dărui ceea ce nu crede și trăiește el însuși. Este absolut necesar să ne trăim credința în Hristos în mod firesc și vizibil, nu doar în intimitatea vieții noastre private sau de familie, dar, bineînțeles, nu într-un mod demonstrativ și provocator.
3. Trebuie să predăm credința cu multă înțelepciune și discernământ. Mesajul Evangheliei este neschimbător, dar metodele de predare trebuie adaptate vârstei, culturii și nivelului de înțelegere al elevilor. Nu toți copiii și adolescenții pot înțelege aceleași lucruri la fel. Trebuie să ne alegem și să ne adaptăm metoda potrivit vârstei și capacității lor. Pentru cei mici din ciclul primar să folosim mai mult povestiri biblice, istorioare din viețile sfinților, imagini iconografice și cântece. Pentru adolescenți să apelăm la discuții deschise, întrebări și teme de reflecție. De asemenea, când cineva nu are decât o fărâmă de interes pentru credință, nu are rost să-i vorbim ca unuia care ar vrea să devină monah. Trebuie să cultivăm sau, uneori doar să menținem vie credința pe care o au deja și să ne ferim de a-i înfricoșa pe elevi, forțându-i să ducă o viață duhovnicească.
4. Să nu evităm întrebările elevilor, ba chiar să le încurajăm. Întrebările sunt poarta către clarificarea multor probleme și către o credință luminată și matură. Să răspundem întotdeauna cu bunăvoință, sinceritate și dragoste.
5. Să construim relații de încredere. Elevii sunt dispuși să asculte mai ușor de cineva pe care-l simt că îi pasă cu adevărat de ei. Să nu ne comportăm distant față de ei. Elevii trebuie să simtă că ne interesează în mod real ceea ce fac și gândesc ei. O astfel de relație are o valoare inestimabilă, dacă ne amintim ce „compromisuri” a făcut Mântuitorul, stând la masă cu vameșii și cu păcătoșii, pentru a le putea vorbi. Dacă nu există acest contact real și sincer, atunci cele mai binevoitoare sfaturi pot fi interpretate de elevi drept discursuri moralizatoare sau reproșuri.
6. Să facem mereu legătură între învățăturile Sfintei Evanghelii și viața reală. Să nu vorbim despre Hristos doar din trecut, ci și despre Hristos prezent în zilele noastre. Să le arătăm cum credința în Hristos schimbă viața oamenilor, aduce iertare, pace și un țel în viață.
7. Să avem multă răbdare și să lăsăm și pe Duhul Sfânt să lucreze. Să nu forțăm procesul însușirii credinței. Credința se propune, nu se impune. Dumnezeu trebuie cunoscut ca prisos de iubire, de adevăr și de frumusețe inefabilă. Ora de religie nu trebuie să fi e pentru nimeni intervenția chinuitoare a omului (profesorului) asupra omului (elevului).
8. Legătura cu viața liturgică și duhovnicească. Elevii de orice vârstă, dacă sunt botezați și mirunși, sunt membrii sau mădulare ale Trupului lui Hristos. Este foarte important să le transmitem copiilor ideea că noi ne constituim ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos prin participarea la sfintele slujbe și în mod special prin împărtășirea cu Sfintele Taine în cadrul Dumnezeieștii Liturghii. Noi, creștinii ortodocși nu avem Liturghii speciale pentru copii, fiindcă știm că experiența slujbelor bisericești nu este doar pur rațională. Chiar dacă un copil nu înțelege tot ce se întâmplă în cadrul slujbelor, el vede, aude, miroase, gustă, atinge și poate simți prezența Sfântului Duh. Elevii nu trebuie să fie lipsiți de această experiență, ci trebuie pregătiți și ajutați pentru ca să o poată aprecia și să dorească să participe la ea. De asemenea să-i pregătim și să-i încurajăm, fără să-i obligăm, să se spovedească și să se împărtășească, amintindu-le cuvintele Mântuitorului: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53).
9. Valoarea orei de religie. Cel mai important pentru elevi este ca la sfârșitul orei de religie să iasă din clasă cu inima deschisă și dornică să-L cunoască și să-L iubească pe Dumnezeu. Uneori copiii sunt preocupați de un anumit subiect de credință și cred că ar fi cu mai mult folos din punct de vedere duhovnicesc să se discute despre acel subiect care-i interesează pe elevi, în detrimentul realizării programei școlare. Când nu pricinuiesc dezordine, întreruperile și observațiile pe care le fac elevii dezvăluie stadiul de concentrare și nivelul preocupărilor lor. Adevăratul test al orelor de religie este nu câte informații (date, nume sau fapte) au fost înregistrate de memoria elevilor, ci dacă ies de la oră cu convingerea că doar calea Bisericii este calea vieții celei adevărate și firești.