„Dacă venea cineva la părintele Isidor cu un păcat pe suflet, dacă cineva se certa cu aproapele său ori i se răcea dragostea, întotdeauna părintele începea primul să vorbească despre acel lucru sau, din două-trei întrebări, îl făcea pe om să recunoască şi să se căiască. Fenomenul devenise atât de obişnuit pentru toţi, încât, atunci când cineva se încăpăţâna să rămână în păcat, avea grijă nici să nu se mai arate în ochii părintelui.
Viaţa în cealaltă lume era viaţa obişnuită a părintelui. Deseori vedea în somn pe Maica Domnului, pe Sfântul Serafim şi pe alţi cuvioşi, şi stareţul dădea ascultare sfaturilor lor îndurătoare.
„Până în 1904, nu reuşisem să-l văd pe părintele Isidor – povesteşte episcopul E. – , cu toate că auzisem multe despre el pe când eram încă student la Academie. Prima noastră întâlnire fu în mai 1904. Era o zi minunată, ieşisem în grădina Academiei. Un bătrân încovoiat, cu toiag şi scufie, se apropie de mine, târşâindu-şi picioarele. Ajungând lângă mine, mă întrebă: «Părintele, sunteţi Preasfințitul?». «Dar ce vă trebuie?» îi răspund. «Eu sunt părintele Isidor*. «Foarte bucuros de cunoştinţă». «Am venit cu o treabă: azi-noapte mi se arătă Maica Domnului şi-mi spuse: De ce n-ai luai binecuvântare de la noul Preasfinţit? Aşa că am venit»”. Trebuie să remarcăm că aici nu e pic de infatuare, de trufie, ci o simplitate copilărească, simplitatea însăși în acțiune.”
