De la înălţimea duhului său, Avva Isidor înţelegea şi semnele naturii necuvântătoare. Povestea, de pildă, cum în biserica din ţinutul său natal apăruse odată o minge de foc care arsese iconostasul, şi părintele văzu aici o minune a lui Dumnezeu. După aceasta plecă în lume. Şi, abia zâmbind, stareţul adăuga invariabil: „Vor zice, poate, că asta a fost aşa, de la sine. Dar eu credeam altfel…”.
Aşa şi este de fapt. Unii liber-cugetători vor zice, cu aer savant, că fusese un fulger globular. Şi ce-i cu asta ?! Parcă Dumnezeu nu ne poate vorbi prin fulgere globulare ?! În mâinile Lui e întreaga făptură, şi prin ea ne vorbeşte Dumnezeu, însă nouă ni s-a învârtoşat inima şi nu mai înţelegem cuvintele lui Dumnezeu. Dar Avva Isidor asculta Creaţia cu inimă curată; pentru el, în Creaţie răsuna cuvântul lui Dumnezeu, şi de aceea, pentru el, întreaga lume era plină de semne minunate şi de sugestii tainice. Pentru stareţul înduhovnicit, şi fulgerul globular era o minune. La polul opus, un suflet de lut însă nici în Sfârşitul Lumii nu va vedea un semn al lui Dumnezeu. Omul nelegiuit, care şi-a dorit să trăiască fără Dumnezeu, chiar astfel este pedepsit: i se sting ochii sufletului, el nu mai vede si nu mai cunoaşte pe Dumnezeu, şi nu înţelege semnele mâniei Lui, şi de aceea nimic nu-l împinge să privească în jurul său şi să se căiască; el trăieşte parcă în somn, fără a înţelege acest lucru, şi îşi consideră visurile realitate”. Când omul a pierdut credința simplă, autentică, realitatea, fenomenele ei nu mai transmit mesaje de la Dumnezeu, ci fenomene în sine pe care mintea omului începe să le disece, să le analizeze. Astfel lucrurile devin mult mai complicate, mai complexe, și, la capătul tuturor eforturilor sale omul nu mai găsește sensul proniator, mântuitor, pilduitor.
