În veacul de aur al monahismului, avva Sisoe cel Mare afirma: „Nu e mare lucru să ai mereu mintea ațintită la Dumnezeu”. Pentru noi, cei de astăzi, e foarte mare lucru să ai mereu mintea ațintită la Dumnezeu, dar pentru Părinții Pustiei era ceva obișnuit pentru că își simplificaseră la extrem viața: dețineau doar câteva lucruri simple, strictul necesar, iar pentru subzistența trupului făceau munci simple, precum împletirea funiilor, a coșurilor și rogojinilor, astfel încât cu mâinile erau pe pământ și cu mintea în cer. Împletitul devenind un automatism, rugăciunea practicată în timpul împletirii muta centrul de greutate din mintea de jos în mintea de sus, astfel că pentru acești asceți să ai mereu mintea ațintită la Dumnezeu nu mai era mare lucru. De aceea și aflăm în Pateric câteva relatări ale stărilor de răpire pe care le trăiau aceștia, răpire care era realizată de Duhul Sfânt pentru cei ce reușeau să aibă mereu mintea ațintită la Dumnezeu. Iată o altă însemnare a Sfântului Siluan care ne dă o idee despre ce trăiau acești asceți contemplativi: „Ah! dacă ar fi cu putinţă, le-aş arăta (oamenilor) pe Domnul şi le-aş spune: „Priviţi cum este Domnul! În faţa iubirii Lui, sufletul omului se topeşte ca ceara”. Dar această iubire nu se poate vedea numai cu mintea simplă; ea este cunoscută prin Duhul Sfânt.”
