Dragi ascultători, continuăm să răspundem la întrebarea: cum ar trebui să trăiască un creștin într-o lume dacă nu tot mai complexă, cel puțin tot mai complicată?
A mânca este unul dintre ritualurile cotidiene ale omului. Ca și în alte domenii, și aici urmașii lui Adam și-a complicat viața, inventând fel de fel de rețete complexe, mâncăruri drese, unele mai gustoase decât altele, care crează dependență printr-o plăcere de a mânca mult peste firescul lăsat de Dumnezeu în mâncarea naturală, dar și prin timpul necesar pentru a găti astfel de feluri de mâncare, lăsând la o parte efectele asupra sănătății.
Un stareț român de la Sfântul Munte, Părintele Dometie Trihenea atunci când a fost întrebat în privinţa mâncării monahului, a dat următorul răspuns: „Este mai bun peştele decât cartoafele, dar pierzi prea multă vreme de pravilă pentru pescuit!”. Un alt athonit, arhimandritul Spiridon Neoschitiotul a lăsat ucenicilor săi un testament duhovnicesc care consună cu cele de mai sus: „Nu vă ocupaţi cu pescuitul. Aveţi bani? Cumpăraţi ceva peşti. Nu aveţi? Deschideţi o conservă cu sardele şi mâncaţi. N-am venit aici (la călugărie – n.n.), părinte, pentru mâncare”.
Prin urmare simplficarea meniului îți aduce mai mult timp pentru ceea ce Sfântul Ioan Scărarul numea „pâinea îngerilor”, adică pentru rugăciune. Se organizează mese copioase, pantagruelice pentru trup, dar sufletul suferă de inaniție, de rahitism din cauza lipsei de rugăciune. Sfântul Ilie Ecdicul scria: „Rugăciunea fără străpungerea inimii e socotită de minte aşa cum e socotită de gâtlej mâncarea fără sare”. Facem rugăciune puțină și de proastă calitate, fără nutrienți duhovnicești precum pocăința, smerenia, trezvia.
Părintele Ghelasie Gheorghe de la mânăstirea Frăsinei arăta că noi „Ca Chip de Rai, eram întâi Chip de Suflet ca Realitate de primul ordin, şi apoi Chip de Corp-energii, ca realitate de ordinul Doi. După cădere, Corpul se bagă anormal în Faţa Sufletului şi începe o Corporalizare-Materializare forţată (nefirească, devinind tot mai grosier, mai opac, mai greu), până la o totală Independenţă şi Libertate faţă de Suflet (care astfel e tot mai prins în chingile trupului, tot mai sufocat în închisoarea corpului). Ca realitate de Rai, Corpul se Hrănea din Mişcările Sufletului, care Acestea produceau miraculos noi energii prin care totodată împărtăşeau Corpul de Trăirile Dumnezeieşti de Suflet (acest lucru se întâmplă acum numai în somn, când mintea de corp, de creier coboară în suflet și își încarcă bateriile, de aceea ne trezim regenerați, vioi dacă dormim bine). După cădere, Sufletul este tot mai îngrădit în propriile mişcări şi Corpul, nemaiavând Hrana de Suflet, apelează Abuziv la Natură, pe care începe să o Devoreze”. Schimbarea hranei are ca efect schimbarea calității corpului, care arăta într-un fel când se hrănea în primul rând cu energiile din Mişcările Sufletului și în al doilea rând cu hrana din Natură și în alt fel când pe primul loc a intrat hrana din natură. Astfel corpul care era un Corp specific de Suflet își pierde tot mai mult acest specific, apropiindu-se tot mai mult de specificul naturii. Astfel, concluzionează avva Ghelasie, „Corpul nostru se Supra-Materializează”[1], se îngroașă, ne face tot mai pământești, tot mai impermeabili, mai opaci la cele duhovnicești. Invers, cu cât omul postește mai mult și se roagă mai mult, cu atât are nevoie de mai puțină hrană din exterior, hrănindu-se cu energia din Mişcările Sufletului. În pustia Egiptului unde se mânca odată în zi după ora trei după amiaza, ucenicul avvei Sisoe îi zicea adesea, adică în multe zile, după ce trecea de ora trei: „Avva, ridică-te şi să mâncăm”. El întreba: „Dar n-am mâncat, copile?”. „Nu, părinte”. Atunci bătrânul era de acord: „Dacă n-am mâncat, atunci hai să mâncăm”[2]. Întâmplarea arată cu claritate că avva Sisoe se hrănea real din rugăciunea, din harul adus de aceasta în suflet și că nu mai simțea nevoia hranei pământești, din natură, dar o făcea pentru neputința ucenicului. Pe măsură ce lumea a „evoluat” chiar și această hrană luată de trup din natură a devenit tot mai prelucrată, mai procesată. Aproape tot ce mănâncă omul astăzi e gătit la foc, cu tot mai mulți aditivi, chimicale, conservanți ceea ce are repercursiuni asupra calității trupului, care astfel e tot mai puțin înrudit cu sufletul, tot mai străin de el. ne aflăm în situația evreilor pe care Moise îi scosese din robia egipteană și aflați în pustie Dumnezeu îi hrănea în mod minunat cu mană. La un moment dat poporul a început să cârtească: se săturase de mană, tânjea după cărnurile din cazanele egiptenilor. Mana avea un gust plăcut, exact cât trebuie pentru a mânca necesarulde hrană, nimic mai mult. Carnea condimentată din cazanele egiptenești nu te mai săturai de ea, pântecele devenea centrul ființei tale. Mana subțiază trupul, descătușând sufletul pentru a se înălța în rugăciune spre adevăratul Pământ al Făgăduinței . Cărnurile îngroașă trupul, încătușând sufletul, ducându-l înapoi în robia egipteană.
Părintele Efrem Filoteitul își amintește o întâmplare din vremea în care era mezinul obștii lui Gheron Iosif Isihastul:
Un monah pe nume Atanasie era foarte chinuit de războiul gândurilor. Odată, pierzându-şi răbdarea, a spus:
De vreme ce ispitele nu se mai termină, o să mor şi gata!
Şi ce-o să faci?, l-a întrebat Stareţul Iosif.
O să fac greva foamei! Nu voi mânca până ce mă va lua Dumnezeu.
Fă greva foamei!, i-a răspuns Stareţul. Părinte Arsenie, lasă-l să facă greva foamei!
Stareţul era un comandant înţelept. Cu minunatul său dar al discernământului Stareţul a înţeles că nu-l puteau convinge prin cuvintele sale. L-a lăsat, aşadar, să se topească de foame. Iar părintele Atanasie, timp de şapte zile, nici nu a mâncat, nici nu a băut. Stătea în biserică sprijinindu-se într-un toiag şi cu metania în mână. Ne miram şi noi cum de, atât de slab fiind, mai stătea în picioare. Şapte zile fără mâncare, apă şi somn şi încă mai trăia! Era foarte aspru. Deşi trecuseră şapte zile, vedea că încă nu începuse să flămânzească.
Mănâncă ceva, părinte Atanasie!, i-a spus Stareţul.
Nu, lasă câinele să moară!
„Las’ că te aranjez eu”, s-a gândit Stareţul Iosif. Apoi a strigat tare, aşa încât să-l audă toţi:
– Părinte Arsenie, fă nişte turte prăjite!
Aceasta a spus-o gândindu-se că astfel va „gâdila” nasul părintelui Atanasie.
A început, aşadar, bătrânul Arsenie să prăjească. Tot locul acela s-a umplut de fum şi de miros. Astfel, la toţi părinţii li s-a făcut poftă de turte şi fiecare a mâncat câte două-trei. Părintele Atanasie privea… La sfârşit nu a mai răbdat din pricina mirosului puternic şi a foamei şi a spus:
– Haide, măi copile, că eu oricum nu mor!
– Ei, de vreme ce nu o să mori, mănâncă!, îi spuse Stareţul. Uite ai aici turte prăjite.
– Da, Gheronda, voi mânca, că şi aşa nu mor.
– Hai, părinte Arsenie, prăjeşte şi pentru părintele Atanasie care este atât de flămând.
Şi a început să mănânce. A luat o turtă, două, trei, patru, cinci, şase, şapte! Oare unde intrau atâtea? Stomacul să-i fie atât de slăbit din pricina nemâncării, iar el să mănânce acest aluat prăjit! Era un om mai presus de fire. A ajuns la şapte!
Ei, nu mai prăjesc alta!, a spus părintele Arsenie supărat. Când o să te saturi? Şapte ai mâncat…
Părinte Arsenie, a răspuns el liniştit, dacă voi mai deschide încă o gaură la centură, vei prăji încă şapte.
Atunci părintele Arsenie a lăsat tigaia şi i-a spus:
– Ia tu tigaia şi prăjeşte! Ia şi faina şi fă-ţi câte vrei! Şi zicând acestea, s-a ridicat şi a plecat.[3]
E de speriat, e înfricoșător ce slăbiciuni zac în om, cât de puternice sunt poftele trupești, cât de slab e sufletul, ce lipsă de control are asupra trupului. Se știe că atunci când unele cetăți rămâneau sub asediu perioade îndelungate, oamenii ajungeau să-și mănânce copiii. Or asta se datorează faptului că trupul a fost hrănit peste măsură cu mâncăruri care la-u împuternicit și sălbăticit tot mai mult.
Întâmplarea arată cât de puternică e plăcerea gustului. Acele turte prăjite nu aveau nici o valoare nutritivă, ba din contră, erau toxice, dar bietul monah, al cărui trup era slăbit de post, nu se mai sătura.
Mâncarea cu cât este mai prelucrată cu atât are o valoare nutritivă mai mică, dar în schimb crează o tot mai mare dependență. de aceea e nevoie de voință pentru a hrăni corpul în primul rând cu rugăciune și în al doilea rând cu hrana simplă lăsată de Dumnezeu în natură, cât despre cealaltă e doar o amăgire: plăcerea unui gust care te ține captiv în această lume, care te face tot mai asemănător egiptenilor care-l idolatrizau pe faraon, simbol al faraonului netrupesc, adică al lui satan. Postul în primul rând ca și abținere de la orice fel de mâncare până la o anumită oră și în al doilea rând ca și o mâncare simplă, cât de simplă, de naturală e atât real duhovnicește, cât și simbolic o fugă din Egipt, o desprindere și o dezicere de lumea aceasta și de cei ce vor să rămânem captivi în ea.
[1] Memoriile unui isihast vol 2 – Nevoințele isihaste. Urcușul isihast.docx
[2] Pateric, Sisoe 4.
[3] Efrem Filoteitul Staretul meu Iosif Isihastul
