Am văzut în emisiunile precedente că multilateralul Pavel Florenski, teolog, filozof, preot ortodox, matematician, fizician și istoric al artei, avea ca duhovnic un ieromonah de o extremă simplitate, Părintele Isidor de la schitul Ghetsimani.
În biografia dedicată acestuia, intitulată semnificativ Sarea pământului, Florenski arată cum își întâmpină avva Isidor vizitatorii: „îi primeşte cu blândeţe pe toţi: orice oră din zi sau din noapte este potrivită. Chiar şi pe necunoscuţi îi întâmpină ca pe neamuri sau ca pe prieteni, ca şi cum i-ar cunoaşte de-o viaţă. Mi se pare că nu mă crezi, cititorule, dar într-adevăr toţi sunt pentru el rude şi apropiaţi; toţi îi sunt tată, şi mamă, şi frate, şi soră, şi chiar mai mult decât atât.
Ciocănim, şovăielnici, cu degetul. … se aude cum se apropie de uşă cu paşi bătrâneşti, deschide. Nu întreabă niciodată cine este la uşă. îi primeşte pe toţi, şi chiar dacă a avut deja neplăceri din cauza asta, Avva tot nu-şi abandonează obiceiul. Iese îmbrăcat într-o robă albă de in şi cu o scufie tot albă pe cap. Adesea-şi întâmpină musafirii în nişte pantaloni albi de in largi şi o cămaşă lăsată pe dinafară; pe deasupra cămeşii, un paraman; este desculţ sau în opinci, rareori poartă ciubote. Ne întâmpină, ne roagă să poftim înăuntru.
Intrăm. Ne dezbrăcăm. Gazda ne arată ingeniosul său cuier. Ne închinăm împreună cu el în faţa icoanelor şi cerem binecuvântare. Ne binecuvântează şi ne sărută pe fiecare, iar apoi ne invită să luăm loc. Deja am simţit, nu se ştie cum, că acesta binecuvântare nu este la fel cu celelalte, că este deosebită. Dar nimeni nu poate spune în ce constă această deosebire. Mai întâi ne gândim că se datorează sincerităţii şi convingerii interioare cu care o face Avva, şi aşa este: el e profund convins că binecuvântarea are putere şi nu este un simplu obicei. Apoi suntem tentaţi să vedem motivul acestui caracter deosebit în dragostea ascunsă, nedescoperită în cuvinte fără rost, dar evidentă tuturor, pe care o poartă părintele pentru toţi cei pe care-i binecuvintează. Dar şi aceasta se dovedeşte a nu fi nici pe departe totul. Este acolo ceva, clar ce anume, raţiunea nu poate să spună… În sfârşit, renunţi să judeci şi spui cu sinceritate: „Este harul lui Dumnezeu. Din sfinţi radia întotdeauna o astfel de putere”. Odată cu acest refuz al judecăţii raţionale te linişteşti, şi mai departe toate ţi se par de la sine înţelese.
