Odată, la părintele Isidor se afla Preasfinţitul Episcop E., în grădinuța de lângă chilie. În faţa lor, pe măsuţa cea şchioapă, pahare cu ceai şi, într-o cutie ruginită de la sardele, câţiva pesmeţi şi vreo două bucăţi de turtă dulce învechită. Tot stând ei de vorbă, iată că începu să plouă, aşa că şi musafirul, şi gazda se adăpostiră sub un copac, continuându-şi discuţia. Când ploaia conteni, părintele Isidor strânse vesela de la ceai şi găsi pesmeţii plutind în apa de ploaie strânsă în cutia de la conserve. Peste câteva zile, acelaşi episcop îşi servea ceaiul din nou cu părintele. Şi din nou părintele scoase cutia cu aceiaşi pesmeţi, propunând să se mănânce ceea ce rămăsese de data trecută. „Dar mi-aduc aminte că se muiaseră de tot” – replică episcopul nedumerit. „Da, dar eu am vărsat apa şi am uscat pesmeţii. Acum sunt iarăşi buni” – explică stareţul. Avem în acest mod de a-l tratat pe episcop cel mai bun „îndemn la simplitate”. Ne aflăm aici la polul opus al somptuoaselor mese de care are parte arhiereul atunci când merge în vizită canonică. E un mod indirect prin care Părintele Isidor spune: cât ne-am depărtat de simplitatea meselor luate pe malul Mării Galileii de Iisus împreună cu apostolii! Cât timp pierdem gătind sofisticate feluri de mâncare ce doar gâdilă limba și-l fac pe om rob pântecului, ținând duhul acestuia legat de pământ.
