Simplitatea acestui avvă se vede și din modul său de a dărui. Florenski scrie: „Dacă putem numi patimă preocuparea asiduă cu binefacerile, atunci putem spune că părintele Isidor avea această patimă – singura, de altfel – de a face daruri. Nimeni nu pleca fără un cadou clin chilia sa. Pe nimeni nu-l vizita părintele fără a-i dărui ceva, nu apărea nicăieri cu mâinile goale. Aducea întotdeauna ceva: ba o prescură, ba ulei de la Maslu, ba vreo foaie de hârtie cu o rugăciune, ba vreo icoană. Nici când mergea într-o casă străinp nu-l părăsea grija de a face daruri. Se întâmpla să meargă, de exemplu, la Preasfinţitul Episcop ori la altcineva si sa scoată din poala hainei o coadă de ridiche, un măr degerat, un borcan cu dulceaţă, o turtă dulce sau altceva.
Făcând daruri, el nu se gândea la utilitatea lor, ci astfel îşi manifesta dragostea, şi de aceea nu se sfia de lipsa de însemnătate a cadoului. Vara se întâmpla să aducă un castravete din răsadurile lucrate de el, ori o ramură cu vreo zece-cincisprezece boabe din zmeura proprie, pe care le oferea cu bucurie.
Chiar dacă nu apuca să vadă persoana, ţinea să-i transmită un semn de iubire prin intermediul unui cadou. Se întâmpla să fii la el şi, după ce primeai cadoul, părintele îţi dădea indicaţii: „Iată şi o bucată de turtă dulce: du-i-o lui Serghie. Poftim şi o prescură: pentru cutare”.
Odată, veni cineva la el după ce petrecuse o vară departe de Posad. Stareţul se bucură imediat: „Bine că ai venit! Pentru tine păstrez de atâta vreme două boabe pe tufa asta”. Şi într-adevăr, în zmeuriş, în ciuda vremii de toamnă, atârnau încă două boabe de zmeură. Stareţul le rupse, le puse pe o frunză şi i le oferi cu dragoste. Dar tot atunci îşi aminti că trebuie să-i trimită şi Preasfinţitului Episcop E. ridichea promisă. Plecă să scoată ridichea din pământ. Cel care asista se oferi să-i ajute, pentru că bătrânul Avva de abia se mişca şi mai mult chinuia ridichea, trăgând-o de frunze. Dar Avva refuză: „Dacă-i cadou, trebuie s-o scot singur”. Tot chinui frunzele ridichii până le rupse de tot. Acum sta, nedumerit, deasupra ridichii. Era plin tot de sudoare. Se repezi clupă cuţit şi cană, umplu cana cu apă de ploaie din putină, începu să ude ridichea de jur împrejur ca să se moaie pământul, apoi săpă cu cuţitul în jurul ridichii, o scoase afară şi, jubilând, se duse să o spele în putină. O spălă, o înveli într-o hârtie curată şi o înmâna pentru episcop: „S-o mănânce. Este foarte bună”. Iar episcopul, primind-o, o sărută şi o adăposti într-un loc de cinste.
