Evanghelia zilei: Lc 10, 22 – 24
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: toate-Mi sunt date Mie de către Tatăl Meu şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, şi cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia va voi Fiul să-i descopere. Atunci, întorcându-se către ucenici, deoparte, a mai zis: fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi. Căci vă spun: mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut; şi să audă cele ce auziţi voi şi n-au auzit.
Cunoaşterea lui Dumnezeu
În „Demonstraţia propovăduirii apostolice”, Sfântul Irineu de Lyon arată că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu se dobândeşte prin Duhul Sfânt, Care lucrează împreună cu Fiul şi cu Tatăl:
„Căci fără Duhul nimeni nu poate vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu şi fără Fiul nimeni nu poate ajunge la Tatăl, pentru că cunoaşterea Tatălui este Fiul, iar cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se dobândeşte prin mijlocirea Duhului Sfânt. Fiul este Cel care prin slujire trimite pe Duhul după bunăvoinţa Tatălui, celor care Tatăl voieşte şi cum Tatăl voieşte.”.[1]
Cunoaşte cineva pe Fiul? Numai Tatăl! Dar pe Tatăl? Numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere![2] De ce? Pentru că între Tatăl şi Fiul este o unitate de fiinţă. Datorită acestei unităţi de fiinţă, Fiul cunoaşte desăvârşit pe Tatăl şi Tatăl cunoaşte desăvârşit pe Fiul. Şi cui se descoperă? Omului, prin Duhul Sfânt.[3]
Prin Întrupare Fiul lui Dumnezeu devine văzut şi cunoscut de creaţie. Pentru om, El este „Păstorul cel bun”. La fel cum un păstor îşi cunoaşte foarte bine oile sale, la fel şi Fiul lui Dumnezeu, venit în lume pentru mântuirea oamenilor, îi cunoaşte pe fiecare în parte. Spune Domnul Hristos:
„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. (…) Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. (…) Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu.” (In 10, 11, 14 – 15, 27 – 29).
Spre deosebire de Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Tatăl nu se arată; acesta este şi motivul pentru care nu este reprezentat. Este reprezentat Hristos, căci cine îl vede pe Hristos îl vede pe Tatăl.[4] Această inter-relaţionare între cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi cunoaşterea / vederea lui Dumnezeu Fiul este subliniată cel mai bine în cuvântarea de despărţire a Domnului Hristos, cuprinsă în Evanghelia după Ioan. Spune Domnul Hristos:
„Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.” (In 14, 7).
Atunci Apostolul Filip I-a zis Mântuitorului:
„Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns.” (In 14, 8).
Iar Iisus i-a răspuns:
„De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?” (In 14, 9 – 10).
Fără Întrupare nici o fiinţă creată nu-l poate vedea şi nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu. Chiar şi îngerii, deşi sunt fiinţe spirituale, nu l-ar fi putut cunoaşte dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi Întrupat, căci înainte de Întrupare îngerii îl „vedeau” pe Dumnezeu numai prin gândirea lor. Astfel, arătându-se în trup, Hristos, Fiul lui Dumnezeu a devenit văzut chiar şi pentru îngeri.[5]
Omul este chemat, la rândul său, să dobândească cunoaşterea lui Dumnezeu şi a creaţiei Lui pe care o posedă îngerii. Pentru aceasta trebuie să ajungă la o asimilare spirituală cu viaţa îngerilor:
„Să ne unim nu numai cu îngerii prin virtute – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul –, ci şi cu Dumnezeu prin cunoştinţă.”.[6]
Asemănarea virtuoasă cu îngerii este parte formatoare a creşterii duhovniceşti a omului. Această asemănare implică în primul rând o pace angelică, care este o culminare a vieţii practice, ascetice şi care constă în dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele.[7] În ce priveşte unirea cu Dumnezeu prin cunoştinţă aceasta are mai cu seamă un caracter moral. Spune Domnul Hristos, în Predica de pe Munte:
„Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este.” (Mt 5, 48).
Prin urmare efortul nostru de a-l cunoaşte pe Dumnezeu rămâne fără nici un rezultat atâta vreme cât nu ne îndreptăm viaţa prin păzirea poruncilor. Spune Sfântul Marcu Ascetul în Filocalia volumul I:
„Domnul este ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor.”.[8]
[1] IrÉnÉe de Lyon, Démonstration de la Prédication Apostolique, 7, ed. critique par L. M. Froidevaux, în Sources Chrétiennes, 62, Ed. du Cerf, Paris, 1959, pp. 41 –42.
[2] Mt 11, 27; Lc 10, 22.
[3] In 14, 15 – 20.
[4] In 14, 9.
[5] „Cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă Dumnezeu, S-a arătat în trup, a fost văzut de îngeri.” (1 Tim 3, 16).
[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia 2, p. 264.
[7] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 36, Filocalia 2, p. 130.
[8] SFÂNTUL MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 190, în Filocalia 1, p. 308.
