Cuprinsul Filocaliei (vol. 1)

de | dec. 2, 2019

Filocalia, o carte pentru călugări?

Împreună cu Teodor Danalache, senior editor, cu cele mai mult articole postate pe CrestinOrtodox.ro, răspundem la o întrebare firească: Filocalia, o carte pentru călugări?

Filocalia devine o carte a călugărilor doar atunci când mirenii își pierd interesul pentru propria mântuire.

Unde este prezentă Biblia, acolo apare, îndată, și Filocalia. Olivier Clement spune că „Biblia și Filocalia sunt de nedespărțit”. În fapt, de ce? Pentru că Filocalia este cheia de interpretare practică a celor cuprinse în Sfânta Scriptură, după cum mărturisește, în spovedania sa, pelerinul rus: „Sfinții Părinți spun ca Filocalia este cheia care ne deschide tainele Sfintei Scripturi.” Viața creștină nu poate fi decât filocalică.

Pentru că Filocalia vorbește mai ales despre îndumnezeire și despătimire nu înseamnă că aceasta este o carte dedicată doar călugărilor. Dacă am urma acest principiu, ar însemna că și Sfânta Scriptura este o carte a călugărilor, căci tot despre desăvârșire vorbește și aceasta.

Scrisă în mare parte de călugări, ca unii ce s-au dedicat trup și suflet dobândirii desăvârșirii, Filocalia este o colecție de texte ce îndrumă pașii creștinului spre viețuirea împreună cu Dumnezeu. Filocalia, în mod practic, prezintă calea pe care trebuie să o parcurgă fiecare credincios, prin trezvie sau introspecție, pentru regăsirea Paradisului pierdut (cum spunea Nichifor CRAINIC). Filocalia, deci, este o călăuză pentru întreaga lume creștină.

Cu ocazia editări ei la Sibiu, în 1946, Nicolae Mladin, profesor, pe atunci, la Academia Teologică „Andreiană”, viitorul mitropolit al Ardealului, îi face urmatoarea descriere: „Filocalia este o comoară a spiritualității ortodoxe, sedimentată în secole de cugetare și luptă, de rugă și experiență duhovnicească. Filocalia este darul monahismului; este opera celor care au vorbit cu Dumnezeu, a celor care nu și-au îngăduit să vorbească sau să scrie despre lucruri pe care nu le-au verificat prin experiență.” În continuare, el spune că Filocalia „poate fi însușită și de mireni, nu numai de călugări”, și că, „dacă toți oamenii ar îndeplini condițiile necesare experienței, toți ar fi ridicați pe culmile cunoașterii mistice.”

Colecția de cuvinte filocalice este precum o farmacie, în ea putând fi găsite medicamente și vitamine pentru viața omului. Filocalia a popovăduit, în felul ei, că scopul credinței ortodoxe este unul unic. Cunoscând precis legile sufletului, precum și obstacolele care îi pot slăbi avântul, creștinul din orice stare bisericească trebuie să se străduiască întru dobândirea virtuților, care culminează în dragoste și pace.

Ghid pentru citirea Filocaliei

Filocalia îi prezintă omului tactici de luptă și metode de apărare în fața vicleniei vrăjmașului. Cel care intră în luptă cu un adversar a cărui experiența de a-l înfrânge pe om este de când lumea, are nevoie de experiența tuturor acelora care au reușit să-l învingă.

Filocalia este o analiză duhovnicească a etapelor prin care creștinul convertește patimile în virtuți. Fiind văzută ca o „antologie a ascezei”, Filocalia ne pune la îndemână arme și metode care sunt în măsură să potolească războiul nevăzut al ispitelor, redând sufletului integritatea launtrică.

La fel ca toate lecturile spirituale, Filocalia trebuie citită sub îndrumarea unui părinte spiritual pentru a evita interpretările greșite sau utilizarea greșită a remediilor duhovnicești. Pentru mireni, ideea de a te despărți de viața normală pare una extremă. Filocalia are ca destinatari principali pe monahi, care sunt chemați să trăiască o viață centrată total pe Hristos. Pe alocuri, sunt ziceri și scrieri adresate și celor care sunt chemați „să rămână în lume” cum ar fi practicarea virtuților controlului, și cea mai importantă, a curățirii de patimi.

De asemenea, această lucrare nu este menită să fie citită toată dintr-odată. Trebuie abordată ca un îndrumar medical: căutați acele indicații care sunt relevante pentru ceea ce are nevoie omul în acel moment. De exemplu, dacă vă întrebați ce înseamnă răbdarea, pur și simplu căutați la index. Dacă numărul paginii este îngroșat, atunci acolo este un paragraf semnificativ pentru acest subiect; altfel se poate găsi o propoziție sau o parte mai mică dintr-un text mai larg. Dacă nu înțelegeți ceea ce citiți, trebuie să întrebați despre aceasta la spovedanie.

Acum este momentul să vă prezint și invitații mei permanenți: un călugăr și un mirean, avândoi preoți, adică un ieromonah și un preot de mir. Amândoi cu studii temeinice de teologie, dar absolvenți și de studii economice sau de psihologie: Părintele Siluan Popescu, duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Elisabeta” din Cluj-Napoca și părintele Claudiu Precup, directorul Școlii Chistiana din Cluj-Napoca.

Cuprinsul primului volum din Filocalie

Volumul întâi din Filocalie cuprinde șapte autori:

Antonie cel Mare (Învăţături despre viața morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, ziceri sau sentințe).

Evagrie Ponticul (Schiță monahicească în care se arată cum trebuie să ne nevoim și să ne liniștim; Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor; Capete despre trezvie; Capete despre rugăciune, în 153 de sentințe).

Sfântul Ioan Casian (Despre cele opt gânduri ale răutății, către episcopul Castor; Cuvânt despre Sfinții Părinți din Pustia Sketică și Despre darul deosebirii, către egumenul Leontie).

Nil Ascetul (Cuvânt trebuincios și folositor)

Marcu Ascetul (Despre legea duhovnicească, în 200 de capete; Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în 226 de capete; Despre Botez; Epistola către Nicolae Monahul).

Diadoh al Foticeei (Cuvânt ascetic, în 100 de capete)

Isaia Pustnicul (Despre păzirea minţii, în 27 de capete)

Sfântul Antonie cel Mare a fost cel dintâi monah care s-a retras în pustie, fiind urmat de mai mulţi ucenici. Viaţa lui, care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei.

Născut într-un sat din Egiptul de mijloc, după moartea părinţilor săi, ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărît pe la vârsta de 18-20 de ani să vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor şi să-şi închine viaţa Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după Hristos. La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oameni. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescându-i dorinţa după singurătate, s-a retras în munţii nisipoşi de pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit şi acest loc şi pe monahii care se strânseseră în jurul lui şi s-a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării Roşii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care alergau să i le ceară. A murit la 356 şi a fost înmormântat într-un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.

Între cele 170 de capete despre viața morală, la capul sau sentința 49 zice: Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavându-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.”

Evagrie Ponticul, de origine din Pont, a fost un ucenic al Sfântul Vasile cel Mare, care l-a făcut citeţ şi al Sfântul Grigorie de Nazianz, care l-a sfinţit întru diacon. La anul 379 pare să fi venit cu Sfântul Grigorie de Nazianz, la Constantinopol, unde a rămas câtăva vreme şi după plecarea aceluia, pe lângă patriarhul Nectarie. Bun cuvântător şi temeinic instruit în ale teologiei, ţinea în acel timp predici foarte apreciate în legătură cu contraversele dogmatice ale vremii. Diferite motive l-au îndemnat totuşi să plece de la Constantinopol la Ierusalim, iar după o scurtă şedere acolo, la anul 382 se duce în Egipt, închinându-se vieţii de pustnic, în care a avut ca îndrumător pe Macarie cel Mare.

Scaunul episcopal, oferit lui de Teofil al Alexandriei, La respins în chip statornic. Moare la anul 399.

Zice Evagrie Ponticul, vorbind despre deosebirea gândurilor, în sentința 23: Priveghiază în rugăciune şi alungă de la tine amintirea răului. Cuvintele Duhului Sfânt să nu te părăsească şi bate în porţile Scripturilor cu mâinile virtuţilor.”

 

Sfântul Ioan Casian este întemeietorul monahismului în Apus, înainte de Benedict. Fiind cel mai citit dintre scriitorii duhovniceşti de acolo, cu tot semipelagianismul său, învăţătura sa a nutrit nenumărate generaţii de monahi, influenţând scrisul pios până în zilele noastre. Aceasta se datoreşte faptului că scrierile sale sunt cea mai bună sinteză a evlaviei vechiului monahism răsăritean, deşi nu una perfectă, iar el a fost puntea de legătură între monahismul răsăritean şi cel apusean.

Ioan Casian s-a născut la anul 360, însă nu se ştie sigur în care parte a lumii. Cei mai mulţi istorici socotesc că e originar din Scythia Minor (Dobrogea), alţii din Franţa de Sud.

Încă din fragedă tinereţe s-a făcut monah în Bethleem, după ce îşi adunase o frumoasă cultură. Pe la anul 385 a primit, împreună cu prietenul său Gherman, îngăduinţa să viziteze în două rânduri patria anahoreţilor, Egiptul. Cea dintâi călătorie a durat 7 ani, a doua aproape tot atâta. Pe la anul 400 se duc la Sf. Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, care pe Casian îl hirotoneşte întru diacon. La anul 405 cei doi prieteni se află la Roma, unde apără cauza Sf. Ioan Gură de Aur, care în 404 fusese trimis a doua oară în exil. De aici înainte de Gherman nu se mai ştie nimic. Casian, devenit între timp preot, se duse la Marsilia, unde a întemeiat pe la 415 o mănăstire pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Acolo vieţuit până la moartea sa, întâmplată la anul 435.

Zice Sfântul Ioan Casian, atunci când vorbește despre cele opt gânduri ale răutății, cu referire la înfrânarea pântecelui:De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei” și adaugă: „Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature”.

 

Despre Nil Ascetul avem informații puține privind viața lui. Aflăm dintr-o corespondență următoarele: La o cerere a împăratului Arcadie de-a se ruga pentru Constantinopolul cel greu încercat „de cutre­mure dese şi de foc ceresc”, Nil îi răspunde într-o scrisoare de la anul 407, că nu-i poate împlini dorinţa, pentru că aceste bătăi vin din pricina că „a fost exilat stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, preafericitul episcop Ioan”. Faptul acesta şi folosirea scrierilor Sf. Ioan Gură de Aur, arată că Nil a fost un mare admirator al aceluia. Din alte scrisori se vede că Nil a apucat şi vremea certelor nestoriane, reprezentând învăţătura cea dreaptă a Bisericii. Întrucât pare să fi trăit până la o vârstă înaintată, a putut vieţui până pe vremea Sinodului de la Efes (431).

Iată ce spune Nil Ascetul despre retragerea oamenilor drepți din lume, în capitolul 61 din cuvântul său de folos:

„Toţi sfinţii, de cari n-a fost vrednică lumea, au părăsit-o, rătăcind prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului şi umblau în piei de oi şi de capre, lipsiţi, strâmtoraţi, necăjiţi, fugind de năravurile rele ale oamenilor şi de faptele smintite, care covârşesc oraşele, ca nu cumva să fie duşi de vălmăşagul tuturor, ca de puterea unui puhoiu. Se bucurau de petrecerea cu fiarele şi socoteau vătămarea de la acestea mai mică decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de nişte uneltitori şi s-au încrezut în fiare, ca în nişte prieteni. Căci acelea nu învaţă păcatul, iar de virtute se minunează şi o cinstesc.”

 

Marcu Ascetul a trăit în apropiere de Nil Ascetul. Şi el a fost, se pare, mulţi ani egumen al unei mănăstiri de lângă Ancyra din Galatia. De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie, unde a murit în prima jumătate a veacului al 5-lea. În care pustie s-a retras, nu se ştie. Ca şi Nil, tot aşa şi Marcu Ascetul este un învăţăcel, sau cel puţin un admirator al Sfântului Ioan Gură de Aur.

Spune Marcu Ascetul în capete despre legea duhovnicească, în zicerea 25:Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domul să-şi aducă aminte de tine”.

 

Sub numele lui Diadoh al Foticeei e cunoscută o scriere de cuprins duhovnicesc, împărţită într-o sută de capete. Încă din veacul al VII-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sofronie al Ierusalimului citează din această scriere şi îl socotesc ca autor pe Diadoh, episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoh, episcop al Foticeei din Epirul vechi, care la anul 458 semnează împreună cu alţi ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anunţându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziţi.

Altceva nu se ştie despre viaţa acestui ierarh, care a trebuit să fie un mare ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii mistice, după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s-a bucurat de o deosebită preţuire în timpul de după el, cum arată mulţimea manus­criselor în care s-a păstrat.

Spune Diadoh al Foticeei în capetele sale ascetic, respective în sentința 55: Sufletul nu va dori să se despartă de trup până nu-şi va pierde orice plăcere pentru lumea de aici”.

 

Autorul celor 27 capete „Despre păzirea minţii” este Isaia, un monah din pustia schetică a Egiptului, care mai apoi a viețuit în pustia de lângă Gaza Palestinei, și care care s-a împotrivit Sinodului din Calcedon, iscălind „Enoticonul” împăratului Zenon la 482. Acest Isaia Pustnicul a murit la anul 488.

Iată ce cuvânt înțelept spune Isaia Pustnicul despre păzirea minții, în capul 27: La tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeti că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată.”

 

Cuprinsul Filocaliei (vol. 1)
Atelier filocalic

 
 
00:00 / 29:20
 
1X
 

Mai multe

Despre semnul Sfintei Cruci

Despre semnul Sfintei Cruci

Ne-am aflat, în ultimele două săptămâni, în orizontul de lumină, de har și de binecuvântare al praznicului Înălțării Sfintei Cruci, această mare și importantă sărbătoare de la începutul anului bisericesc. Prin celebrările liturgice și mai ales prin bogata poezie...

Mitropolitul Dosoftei și vremea primelor tipărituri

Mitropolitul Dosoftei și vremea primelor tipărituri

Mitropolitul Dosoftei, primul poet național, autor al primei Psaltiri în versuri, traducător și cărturar de seamă al Bisericii, s-a născut pe 26 octombrie 1624, la Suceava. În cadrul acestei ediții a emisiunii „Viața Bisericii”, împreună cu domnul dr. Mircea Gheorghe...

Mitropolitul Dosoftei și vremea primelor tipărituri

Protopopul martir Aurel Munteanu și vremea sa

În cadrul ediției de astăzi a emisiunii „Viața Bisericii”, vă propunem spre audiție un dialog cu dr. Mircea Gheorghe Abrudan, cercetător științific III, la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, cu privire la viața,...