1. 1. Zbuciumul căutărilor şi bucuria întâlnirii

Omul, fie că mărturiseşte sau nu, Îl caută pe Hristos Dumnezeu. Sufletul lui nu are linişte până ce nu-L găseşte. Fericitul Augustin spune: Ne-ai făcut pe noi pentru Tine şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine[1]. Şi această căutare nu-l caracteriza doar pe omul vremurilor trecute, ci îl frământă şi pe omul veacului postmodern.

Petre Ţuţea, care în tinereţe era necredincios, L-a căutat cu râvnă pe Dumnezeu şi, după ce L-a găsit, ne spune cu convingere: atunci am avut revelaţia că, în afară de Dumnezeu, nu există nici un adevăr, că El este adevărul unic… că în afară de Dumnezeu nu există nici un adevăr, ci frânturi de adevăr care se coboară din măreţia şi eternitatea Lui, pe care fiinţa imperfectă, omul, le înregistrează când face istorie în etape[2]. Este tristă şi tragică soarta omului care nu L-a găsit pe Dumnezeu, pentru că, fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge nicăieri[3].

Starea sufletească ce o are omul care a ajuns la credinţă şi L-a găsit pe Dumnezeu este una extraordinară. Pentru că, ajungând la credinţă, oarecum Îl experimentează şi se bucură de Dumnezeu ca de cea mai scumpă comoară. În credinţă ne întâlnim cu Dumnezeu şi trăim cu El. Răsplata imediată a acestei trăiri este o bucurie sfântă, religioasă; e bucuria unui dor împlinit, bucuria vederii fiinţei celei mai dragi, bucuria negrăită a întâlnirii tainice cu Dumnezeu[4].

Intelectualii serioşi, credincioşi, practicanţi, îşi dădeau seama de faptul că, vieţii lor, credinţa le oferă o statornicie şi un curaj aparte. Credinţa, spune Ernest Bernea, dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun şi bogat. Când trece peste el o încercare a vieţii, nu se năruie, ci creşte. Omul credincios se aseamănă copiilor: râde cu lacrimi pe obraz[5].

Încercările, necazurile, greutăţile prin care trece omul în momentul în care Îl află pe Hristos sunt depăşite. În Viaţa lui Hristos, Giovanni Papini exclamă: Toţi au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu: cei ce nu ştiu mai amarnic ca cei ce ştiu. Flâmândul îşi închipuie că umblă după pâine: dar îi e foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă: dar îi e sete de Tine; bolnavul se mângâie că râvneşte sănătate: dar boala lui nu-i decât lipsa Ta[6]. În momentul în care-L găseşti pe Hristos, toate-şi găsesc rezolvare.

În toate vremurile, oamenii L-au căutat pe Hristos. Eroii spiritului, isihaştii şi marii nevoitori cultivau, în general, direcţia trăirii duhovniceşti pure, contemplative sau extraordinare, care tinde la unirea spirituală cu Dumnezeu prin meditaţie şi contemplație, adică la o unire nemijlocită de forme materiale sau sensibile[7], spune Părintele Teodor Bodogae în studiul introductiv la Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii făcută de Sfântul Nicolae Cabasila.

Însă şi pentru oamenii obişnuiţi există o cale de a-L întâlni pe Hristos: calea Sfintelor Taine. Alături de această cale, mai puţin bătătorită şi rezervată personalităţilor cu o excepţională trăire şi experienţă duhovnicească şi, mai ales, marilor pustnici, viaţa spirituală a Ortodoxiei mai cunoaşte a doua cale, mult mai uşoară şi la îndemâna marii mulţimi, realizabilă nu numai în izolarea şi liniştea pustiei, ci și în mijlocul lumii, în nemijlocită apropiere de semenii noştri şi în strânsă comuniune cu ei: este calea trăirii spirituale liturgice, cultuale sau sacramentale, care urmăreşte unirea cu Dumnezeu prin mijlocirea formelor sensibile ale cultului sau slujbelor divine[8].

Este limpede că pe Hristos Îl recunoaştem şi-L primim în Sfânta Euharistie. Înainte de a ne împărtăşi la Sfânta Liturghie, Îi cerem lui Dumnezeu ca, întru curata mărturisire a cugetului nostru, primind părticica Sfintelor Taine, să ne unim cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău. Şi primindu-le cu vrednicie, să avem pe Hristos sălășluind în inimile noastre şi să fim lăcaş al Sfântului Duh[9]. La Liturghie Îl întâlnim şi-L primim pe Hristos în Sfânta Euharistie.

Ne este foarte cunoscută întâmplarea cu ucenicii lui Hristos, Luca şi Cleopa, care în ziua Învierii călătoreau de la Ierusalim la Emaus. Sufletul le era greu. Îşi pierduseră nădejdea lor. De trei zile Învăţătorul lor fusese răstignit şi îngropat. Străinul care li s-a alăturat pe cale şi le tâlcuia Scripturile a rămas necunoscut. Când li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut? La Sfânta Euharistie.

Luca ne relatează că a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nervăzut de ei (Luca 24, 30-31). Era gestul binecunoscut de la instituirea Sfintei Euharisti­i. Sfântul Matei ne spune că, pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi dând, ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28).

La orice Sfântă Liturghie, în Euharistie, Îl putem recunoaște pe Hristos. Euharistia nu este un simbol, ci este însuși Trupul și Sângele Mântuitorul. El Însuși a spus lucrul acesta. Ne spune Sfântul Nicolae Cabasila că jertfa se săvârșește în clipa sfințirii… că ceea ce se jertfește nu e pâinea, ci însuși Trupul lui Hristos; că jertfa Mielului lui Dumnezeu e una singură, adică cea adusă o dată pe Cruce[10].

În vremurile recente, Dumnezeu le-a arătata unora că în Euharistie e prezent Hristos. Domnul Costas era un intelectual grec fără preocupări religioase și sceptic. În preajma Crăciunului s-a dus la rudeniile sale de la țară. N-avea gând să meargă la biserică. Ba chiar l-a întâlnit pe preot și l-a privit de sus și sfidător. A doua zi era Crăciunul și părintele i-a zis: Dumneata nu crezi, dar, dacă vii mâine la biserică, cu siguranță vei crede!

Dimineața, după ce toți au plecat la biserică, s-a dus și el, mai mult din curiozitate. Când părintele i-a chemat pe credincioși la împărtășire, spunând cuvintele cunoscute: Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați, domnul Costas a sărit ca ars și nu-i venea să-și creadă ochilor. Părintele Gheorghe ținea în mâini un Prunc dezbrăcat până la brâu, învelit în partea de jos într-o haină roșie. Din pieptul pruncului țâșnea sânge… Domnul Costas a strigat: Cred Doamne…, cred![11]

În Euharistie Îl putem recunoaşte şi întâlni pe Hristos. Sfântul Pavel ne spune că de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni (1 Corinteni 11, 26). Ne face însă atenţi că cine nu va mânca pâinea aceasta şi nu va bea paharul acesta cu vrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului.

Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mânănce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cel ce mânâncă şi bea cu nevrednicie îşi mânâncă şi bea osândă. Acestă lucrare de cercetare a conştiinţei şi de pregătire pentru Sfânta Euharistie o face creştinul cu ajutorul duhovnicului, care, în Taina Spovedaniei, îl ajută să-şi spele haina sufletului.

2. Pregătirea pentru întâlnirea cu Domnul Hristos Euharistic

Din punct de vedere obiectiv, Taina Spovedaniei ne curăţeşte de păcatele de care ne pocăim. Ne tămăduieşte sufleteşte şi restabileşte comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu semenii. Puterea de a ierta păcatele, de-a ne tămădui sufleteşte, au primit-o de la Mântuitorul apostolii şi urmaşii lor. În duminica Învierii, seara, Mântuitorul apare în mijlocul ucenicilor, suflă asupra lor şi le zice: Luaţi Duh Sfânt, cărorara veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23).

Nu este om care să n-aibă păcat, chiar botezat fiind, ne spune acelaşi sfânt autor: Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea (1 Ioan 1, 8-9). Aşadar Taina Pocăinţei ne curăţeşte şi ne pregăteşte pentru a-L putea primi pe Hristos Euharistic.

Dar Taina Spovedaniei, pe lângă această lucrare obiectivă ce o face, mai are şi un rol subiectiv: îl descătuşează pe om de frământările conştiinţei. Îmi aduc aminte cu nostalgie de vremea pe când eram preot tânăr în Turda. Într-o zi, o credincioasă din parohie a venit cu o mare durere. Soţul ei avea cancer, era în ultima fază şi suferea cumplit. M-a chemat la patul lui să-i fac o rugăciune, pentru că de Spovedanie nu putea fi vorba, el fiind de confesiune reformată, chiar dacă ea era ortodoxă. M-am dus şi bietul om mi-a solicitat ceea ce eu nu mă aşteptam: să-l spovedesc şi să-l împărtăşesc. Atunci i-am spus : Dumneavoastră aveţi o altă confesiune; ca să vă pot oferi Sfintele Taine, ar trebui să treceţi la Biserica Ortodoxă. Şi pastorul ce-o să spună? Replica a fost următoarea: Eu, părinte, nu am fost un creştin practicant. Pastorul nu mă cunoaşte. De ani de zile am fost activist al partidului comunist în fabricile din Turda. Dacă, pentru a mă spovedi şi a mă împărtăşi, trebuie să trec la Biserica Ortodoxă, o fac bucuros.

I-am administrat Taina Sfântului Mir şi apoi l-am spovedit. Ceea ce m-a uimit a fost sinceritatea şi frângerea de inimă cu care s-a spovedit. O asemena pocăinţă am întâlnit-o arareori şi la ortodocşii de obârșie. După spovedanie, s-a simţit eliberat de povara ce-i stătea pe suflet şi l-am împărtăşit. Ne-am despărţit, dar nu înainte de a-mi spune cu seninătate: Părinte, eu am doar zile de trăit. Să vii la înmormântare!

Am relatat acest caz pentru a sublinia faptul că Spovedania ne spală de păcate, dar ne şi uşurează conştiinţa. Câţi oameni n-au conştiinţa împovărată de tot felul de fapte reprobabile? Din nefericire, neavând o viaţă religioasă normală, nu apelează la soluţia cea mai eficientă: duhovnicul şi spovedania. Mi s-ar putea reproşa că nu este modern să apelezi la duhovnic, având la îndemână psihologul. Nu-i acelaşi lucru!

De sute de ani lucrarea spirituală a duhovnicilor noştri a fost salvatoare. În plin comunism, în jurul marilor duhovnici s-au creat adevărate şcoli de spiritualitate, neconvenţionale, dar eficiente, care constituiau o adevărată supapă de siguranţă pentru societatea aflată sub presiunea sistemului totalitar.

Îmi aduc aminte cu drag de marii duhovnici, acum plecaţi la Domnul, Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Teofil Părăianu, Sofian Boghiu, Constantin Galeriu, George Teodorescu şi mulţi alţii. În timpul lor funcţionau adevărate şcoli de duhovnicie, iar cei ce-i căutau plecau întăriţi sufleteşte şi rezistau în faţa tăvălugului.

Părintele duhovnicesc este mai important pentru viaţa sufletească a omului decât orice alt director de conştiinţă preocupat de formarea spirituală. Sfântul Pavel ne zice: de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (1 Corinteni 4, 15).

Ne spune părintele Andrei Scrima că noţiunea de părinte spiritual prezintă toate caracteristicile unei valori centrale, ireductibile. Nici o definiţie nu ar fi în stare să o conţină şi cu atât mai puţin să o epuizeze[12]. El e purtător de duh, pnevmatic, şi, chiar dacă nu încetează a fi om, este mai mult decât om, el trăieşte în duh.

Şi cu toate că nici o definiţie nu poate sintetiza calităţile pe care trebuie să le aibă duhovnicul, totuşi vom evoca una: Duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor şi nepătimirii pe care o dobândeşte, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeieşti şi are, faţă de lucrurile omeneşti, o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol pentru el, ştie să-i călăuzească pe alţii pe calea lui Dumnezeu[13].

Duhovnicul îi pregăteşte pe fiii săi spirituali pentru întâlnirea cu Domnul Hristos Euharistic. Şi-i pregăteşte determinându-i la o sinceră şi eficientă pocăinţă. Sfântul Nicodim Aghioritul, mare duhovnic al vremurilor sale, dorind să sublinieze importanţa Tainei Pocăinţei este convingător: Tatăl, Care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui, păcătoşilor: Pocăiţi-vă! (Matei 3, 2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură şi temelie a propovăduirii sale: Pocăiţi-vă! (Matei 4, 17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: Pocăiţi-vă! (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt cei ce mărturisesc şi mărturia celor trei este adevărată; mai mult, este însuşi adevărul. Deci fraţii mei păcătoşi: Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor[14].

Şi eu zic să ne spovedim şi apoi să gustăm şi să vedem că e bun Domnul (Psalmul 33, 8)

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

[1] Fericitul Augustin, Scrieri alese, PSB 64, Bucureşti, 1985, p. 63.

[2] Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 61.

[3] Ibidem, p. 64.

[4] Ilarion V. Felea, Religia Iubirii, Editura Diecezana, Arad, 1946, p. 151.

[5] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 75.

[6] Giovanni Papini, Viaţa lui Hristos, f.a., p. 55.

[7] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989, p. 11.

[8] Ibidem, p. 12.

[9] Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 363.

[10] Op.cit., p. 79.

[11] Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 447.

[12] Andrei Scrima, Timpul rugului aprins, Bucureşti, 1996, p. 183.

[13] † Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi Comuniune, Alba Iulia, 1998, p. 131.

[14] Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997, p. 173.