Prăbușirea lumii virtuale în vulgaritate, înlocuirea lecturii cu universul ecranizat, showbizul românesc ca punct de plecare pentru o Românie educată, toate acestea l-au condamnat pe om să trăiască altfel, în opoziție cu viața propusă nouă de Hristos. În această minunată lume nouă a consumerismului și manipulării, creionată atât de detaliat de Aldous Huxley în romanul său din 1932, omul devine tot mai vulnerabil în fața patimilor. Și sfinții au avut scăderile lor, patimile lor, luptele lor. Poate că oamenii sfinți ai zilelor noastre trec prin aceleași încercări cumplite, generate de babiloniada lumii. Ei cad, se ridică, și se sfințesc. Însă nouă nu ne rămâne decât să cultivăm dragostea față de întreaga zidire căzută, ca Domnul să își reverse mila Sa; și peste cei buni și peste cei răi.

Ultimii ani, generați de criza pandemică și de războiul ruso-ucrainean, au produs în societate mutații, definite prin irascibilitate și retorică inflexibilă, până într-acolo încât, la televizor și în mass media, a fost propagat un duh apocaliptic, care a scindat societatea în două partide. În acest purgatoriu conspiraționist, universul ecranizat a contribuit excesiv la catapultarea omului în emisfera schimonosită a dezbinării. Ne-am  dovedit încă odată că suntem căldicei, ageri la minte în cele ale lumii dar neputincioși și nepăsători în fața realităților dumnezeiești.

Cuviosul Dionisie de la Colciu ne propune o altă lume, sedimentată pe virtuți, pe paza gândurilor și a inimii. Vorbește despre diplomația diavolului, care se strecoară parșiv  în cuptorul inimii, ca omul fie să deznădăjduiască, fie să cârtească împotriva Creatorului său.

La Cuviosul Dionisie, televizorul este unul dintre factorii înmulțirii păcatului în lume, ,,că vezi, chiar dacă nu curvești trupește, dar dacă tu vezi spurcăciuni și fel de fel de întinăciune la televizor, gata, ți-e mintea spurcată! Și de acolo omul cade întâi cu mintea, cu ideea, cu gândurile și după aceea vine timpul de facem lucrarea și cu fapta”[1].

Cuviosul Dionisie s-a mutat la Domnul în anul 2004. Oamenii din vremea Cuviosului Dionisie n-au cunoscut frivolitatea societății civice de astăzi. Într-adevăr, simplitatea oamenilor de acum douăzeci și cinci de ani genera mai multă sfințenie, armonie, pace și comuniune. Cu toate acestea, Cuviosul radiografia societatea în funcție de ceea ce vedea că se petrece în lume. Simțea că în parcursul său, omul se va întina tot mai mult, va tinde spre distracții și alte nevoi trupești. Televizorul îi livra o astfel de capcană, un cosmos diferit de adevărata Împărăție, unde plăcerile efemere constituiau retorica omului emancipat, proaspăt adaptat timpurilor moderne.

La întrebarea dacă se poate întâmpla ca televizorul să cultive unele patimi, Cuviosul Dionisie răspunde: ,,Ei, cum nu? De acolo te-ntărești în patimi, de-acolo te-ntărești.  Vezi feluri de întâmplări și omu-i plecat spre cele rele din tinerețile lui. Asta o găsit ispititorul, televizorul! Vezi? E o înțelepciune mare, nu-s lucru mici în toate înlesnirile astea, da’ vezi că le întrebuințează oamenii spre dărâmarea lor, le întrebuințează oamenii spre a se depărta de Dumnezeu”[2]. Câtă greutate are acest cuvânt! Concluzia Cuviosului este că oamenii le întrebuințează spre dărâmarea lor, întărind patimile în suflet. Vede în televizor ,,o înțelepciune mare”, tocmai pentru că diavolul momește la nivelul gândurilor prin  imagistică. Imaginile stârnesc impulsuri, stări, emoții, sentimente de voluptuozitate, pe când lipsa dispozitivelor ecranizate îl protejează pe om de afluxul contaminat al spațiului virtual.

Bioeticianul Virgiliu Gheorghe Vlăescu a analizat puterea imaginilor, care influențează atât sistemul nervos vegetativ, cât și pe cel endocrin. În urma studiilor efectuate în câmpul imagologiei virtuale, acesta a constatat că ,,nu atât manipularea este lucrul cel mai grav, cât transformările produse de media video în conștiința oamenilor conectați din primii ani de viață la mediul realității virtuale. Corelarea vizionării TV cu consumul de friguri și cu apariția unui sindrom schizofrenic își găsește explicația și în faptul că televiziunea modelează telespectatorului o sensibilitate deosebită la experiențele evazioniste și la o distorsiune în perceperea lumii reale”[3]. In completarea acestora, Cuviosul Dionisie sintetizează astfel: ,,Acolo se bagă Satana și face cel mai mult război, ca să nu fim curați, că dacă suntem întinați, harul Sfântului Duh nu stă deasupra celui necurat, se depărtează. Aceea-i primejdia cea mai înfricoșată”[4].

Mecanismele puse în mișcare de tehnologia audio-video au ca scop acapararea și posedarea minții omului. Înrobită, mintea se aliniază cu scenariile propuse, și astfel apare aprinderea plăcerii, zămislirea gândurilor de hulă, irascibilitatea, concretizate în lumea reală la nivelul limbajului licențios. Filmografia cultivă aceste acte sub forma unei voci lăuntrice, care inundă subconștientul prin diferiți factori emoționali, având puterea de a modela firea și controla viața indivizilor aserviți tehnologiei virtuale.

Oare ce-ar mai fi spus Cuviosul Dionisie în contextul provocărilor de astăzi? Asfixiați duhovnicește în panteonul plăcerilor trupești, oamenii pierd din esenția vieții, alunecând tot mai adânc în lascivitate și pauperitate spirituală. Chiar și așa, ca un adevărat general al duhului, Cuviosul Dionisie nu l-ar fi lăsat pe om la marginea prăpastiei, și n-ar  fi permis ca acesta să se întovărășească cu impulsurile deznădejdii. Probabil că i-ar fi cerut responsabilitatea în utilizarea internetului, la un ison cu  intenția nobilă pur informativă, pentru că atât televizorul cât și rețelele de socializare, fac trimitere la un nou mod de a fi. Din nefericire, există o comunitate virtuală numeroasă care ia în derâdere Biserica și odoarele sfinte, prin show-uri de stand up comedy și emisiuni aservite doctrinei nihiliste. Un râs în asemenea conjuncturi, te face complice, și în aceeași măsură, următoarea victimă a diavolului.

Pe de altă parte, Cuviosul ne-ar fi cerut îndelunga-răbdare, vitală în zilele noastre. În spiritualitatea isihastă a Cuviosului Dionisie de la Colciu, ,,răbdarea niciodată nu rușinează, răbdarea totdeauna are harul ei, căci te bucură”[5]. A trăi Ortodoxia în plenitudinea ei, înseamnă a răbda stricăciunea lumii, căci nimeni nu s-a mântuit fără răbdare. Mulți au înviat gustând din iad și stricăciune, biruind tentațiile.  Ca fii ai luminii și ai zilei (1 Tesaloniceni, 5,5), trebuie să stăm departe de lumea creatoare de mituri, pornografie, de personajele supranaturale care ne vând iluzii. Eroii noștri sunt sfinții mucenici, cuvioșii, mărturisitorii, sfintele femei, această lume care s-a predat duhului mântuirii, pregătiți în orice clipă de martiriu, răstigniți zi de zi , împlinind poruncile dumnezeiești. Cu simplitatea lui caracteristică, Cuviosul Dionisie ne avertizează asupra noului mod al diavolului de a câștiga suflete, ,,că Satana îi șmecher, el îi viclean, el îi duh și bate la noi, să intre în mintea și inima noastră. Cum adică să intre? Cu patimile, că toate patimile omului sunt introduse de ispititorul, de vrăjmașul. Și după ce s-o întărit patimile în noi, de-acum Satana se dă deoparte, și noi lucrăm după patimile noastre și el șade deoparte și rade de noi”[6].

Cuviosul Dionisie de la Colciu a fost pedagogul pustiei prin excelență. A trăit hristocentric, ca smerit cugetător, cu atenția îndreptată permanent spre escaton, către vremurile din urmă. A trăit în acest chip, care potrivit Arhimandritului Zaharia Zaharou, ,,reduce păcatul la minimum, monahul devenind în realitate aproape fără de păcat”[7].

[1] Starețul Dionisie, Lumea în vremurile din urmă, vol II, Editura Prodromos, 2012, p.107-108.

[2] Starețul Dionisie, Lumea în vremurile din urmă, vol. II, p. 111.

[3] Virgiliu Gheorghe, Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor, Editura Institutul de Cercetări Psihosociale și Bioetică, 2016, p. 18.

[4] Starețul Dionisie, Lumea în vremurile din urmă, vol II, p. 124

[5] Ibidem, p. 11.

[6] Ibidem, pp. 109-110.

[7] Arhimandritul Zaharia Zaharou, Predarea desăvârșită a duhului mântuirii, traducere de Monahiile Tecla și Porfirie, Mănăstirea Stavropighie Sf. Ioan Botezătorul, Essex, 2024, p. 20.