Cuviosul Sofronie sau intensitatea adevărului

de | iul. 14, 2020 | Spiritualitate

Sf. Siluan Athonitul câștigă din ce în ce mai mult o aureolă supra-confesională chiar în virtutea Ortodoxiei lui reale. Cel care a tradus intelectual trăirea adâncă a acestui mare sfânt athonit este arhimandritul Sofronie[1], ucenicul său apropiat, un fost pictor conectat la pulsiunile artei și filosofiei ce influența Europa începutului de secol XX.

            Întocmai cu părintele său duhovnicesc, arhimandritul Sofronie simte și mărturisește că „o viață cu adevărat dreaptă este condiționată de adevăratele concepții despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime”[2]. Privită în ansamblu, coerența acestei credințe nu acceptă schimburi complementare sau negocieri faustice: „dacă mi s-ar fi oferit un secol de viață fericită, n-aș fi primit această ofertă. Duhul meu avea nevoie de veșnicie”[3].

            Existența noastră se developează sub imperativul unor certitudini apriorice care locuiesc în adâncul nostru și despre care putem afirma că o anumită experiență a vieții cere cristalizarea lor. Sentimentul e undeva între nostalgia Paradisului și profetismul eshatologiei și doar îngrijirea atentă de suflet ne ajută să descoperim în străfundurile inimii noastre gânduri gata alcătuite, nu de noi inventate; în acele gânduri se cuprind anticipările revelațiilor ce vor urma să vină de la Dumnezeu[4]. E susținută astfel centrarea pe adevărul că o credință dogmatică dreaptă aduce cu sine o simțire dreaptă a credinței-profesiune, dar mai ales a credinței-existență. Ancorat în aceasta, omul credincios primește un răspuns canalizat prin propriile exigențe și reușește să asimileze datele Revelației[5] divine ca pe o evidență ce se așează în făgașul ființei noastre după renunțarea la orgoliul autodeterminării și justificării. Pe urmele erminiei Sfinților Părinți (Sf. Maxim Mărturisitorul), suntem invitați să ne asemănăm lui Melchisedec și să dobândim prin har împlinirea îndumnezeirii[6], adică să devenim fără tată, fără mamă, fără genealogie, fără început, fără sfârșit, preot în veac, ducând existența noastră integrală peste îndatorările perenității.

            Mișcarea aceasta a sufletului către Dumnezeu înseamnă o anumită înțelepciune a vieții (Ps. 110, 10) dată de frica lui Dumnezeu și ea nu poate fi decât consecința unei iluminări duhovnicești. Natura acestei iluminări nu poate fi explicată de psihologie[7], întrucât nu corespunde unor scheme identificabile sau mecanisme obiectivizante care să poată fi semnalate clinic. Frica lui Dumnezeu este o binecuvântată re-poziționare pe drumul căutării Lui. În mod spontan, frica lui Dumnezeu ne locuiește așezându-ne pe albia optimă la sfârșitul căreia se află însuși Cel Căutat.

            Efortul continuu al oamenilor de a urma această cale este însoțit de borne ale iluminării[8]. Spre exemplu, sihaștrii plâng când „contemplă înlăuntrul lor bezna întunecoasă; când văd rădăcinile adânci ale «cunoașterii răului», pe care nu le pot smulge cu propria lor putere”[9]. Neputința ontologică de a restabili cu propriile mijloace un paradis pierdut, confirmat universal de prea multele religii, iscă în cei doritori hotărârea unei lupte neîntrerupte purtate cu armele rugăciunii. Nobila știință[10] a duhului nu este asigurată în câțiva ani de studii academice sau de viață meritorie moral, ci respiră în întreaga viața noastră întrucât nu vom putea niciodată să atingem plinătatea iubirii lui Hristos[11] și în acest sens putem spune, la limită, că adevăratul creștinism nu a fost propovăduit aproape nicăieri[12].

            Doar religia re-leagă omul de misterul ultim al transcendenței și subțiază umanitatea animalizată pentru că doar Dumnezeu încredințează mijloace pentru această apropiere: „darul pocăinței este răpirea sufletului la Dumnezeu, când este atras de apariția Luminii. La început, această lumină nu este încă vizibilă, dar la căldura ei inima începe să-și piardă duritatea”[13].


[1] Sofronie Arhimandritul, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, trad. Ică jr. Ioan, Editura Deisis, Sibiu, 2007.

[2]Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, traducere de Irineu Slătineanul, Editura Adonai. Izvoarele Spiritualității Ortodoxe, București, 1995 p. 8.

[3]Ibidem, p. 17.

[4]Ibidem, p. 18.

[5]Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, p. 195.

[6]Sf. Maxim Mărturisitorul, Părinți și Scriitori Bisericești. Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigore Teologul, vol. 80, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., București, 1983, p. 262: „Ajuns aici, omul se află întreg și în chip integral într-o întrepătrundere cu Dumnezeu întreg, devenit tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă. El Îl are pe Dumnezeu Însuși întreg în locul său însuși și agonisește ca premiu unic al urcușului pe Dumnezeu Însuși ca țintă finală a mișcării celor ce se mișcă și stabilitatea neclintită și nemișcată a celor purtate spre el, și ca graniță și margine nehotărnicită și nesfârșită la toată granița și regula și legea, rațiunea și mintea și firea”.

[7]Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 20.

[8]Pelerinul rus. Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus, trad. Arhim. Paulin Lecca, Editura Agnos, București, 2009, p. 53: Se întâmpla să nu intru în nicio locuință omenească câte trei zile și trei nopți și, în extazul meu, simțeam că parcă sunt singur pe pământ, un ticălos păcătos singur în fața milostivului și iubitorului de oameni Dumnezeu. Această singurătate mă mângâia și dulceața rugăciunii era de data aceasta atât de viu simțită, încât lucra mai cu putere decât atunci când eram între oameni.

[9]Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 21.

[10] André Scrima, Duhul Sfânt și Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu, Editura Anastasia, București, 2002, p. 134: cu cât crede că poate exista în sine, abătându-se de la taina care o întemeiază, cu atât își pierde puterea vitală de a se raporta la Realitatea semnificată. Statutul teologiei riscă astfel să se confunde – capcană tipică pentru nominalismul conceptual – cu statutul afirmațiilor despre teologie.

[11]Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, p. 117.

[12]Ibidem, p. 127.

[13]Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 32.

Ultimele articole

Unitate și armonie în icoana Pogorârii Sfântului Duh

Unitate și armonie în icoana Pogorârii Sfântului Duh

  Duminica Cincizecimii este sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine, deoarece în această zi, după cuvântarea Apostolului Petru, s-au convertit la creştinism aproximativ 3.000 de persoane, definind cea dintâi comunitate de creştini de la Ierusalim[1]....

Mai multe din Spiritualitate
Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul. 1 Duhul trândăviei

Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul. 1 Duhul trândăviei

Pentru noi creștinii a început Postul Mare, această perioadă de antrenament spiritual, de nevoință duhovnicească. Lupta între bine și rău este pe viață și pe moarte! Chiar dacă duhurile necurate nu sunt văzute, ele își fac lucrările cu prisosință. Sfântul Apostol...

Despre familia creștin-ortodoxă | Cateheză

Despre familia creștin-ortodoxă | Cateheză

Așa cum cel mai probabil cunoașteți, anul acesta este dedicat în Biserica Ortodoxă Română pastorației părinților și copiilor. Cu alte cuvinte, în acest an, preocuparea expresă a Bisericii este familia[i]. Din acest motiv, cu binecuvântarea Părintelui Andrei,...

Postul, mijloc de despătimire

Postul, mijloc de despătimire

Postul, ca mijloc de despătimire, merge mână în mână cu rugăciunea. Cele două mijloace se sprijină unul pe altul şi se intercondiţionează. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus ucenicilor, când n-au putut tămădui un tânăr bolnav, lucrul următor: “Acest neam de...

Ce este postul?

Ce este postul?

Postul este înfrânarea benevolă de la mâncare şi băutură din motive religios-morale. Renunţările acestea nu se fac din concepţia că hrana sau băutura ar fi necurate, ci pentru că prin înfrânarea trupului, sufletul se ridică spre Dumnezeu. De post sunt scutiţi copiii...

Pericopa Evanghelică – Duminica a 29-a după Rusalii

Pericopa Evanghelică – Duminica a 29-a după Rusalii

În vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când...

Pericopa evanghelică – Ioan 17, 1-13

În vremea aceea, ridicându-şi ochii Săi către cer, Iisus a cuvântat: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat...