Cuviosul Sofronie sau intensitatea adevărului

de Spiritualitate

Sf. Siluan Athonitul câștigă din ce în ce mai mult o aureolă supra-confesională chiar în virtutea Ortodoxiei lui reale. Cel care a tradus intelectual trăirea adâncă a acestui mare sfânt athonit este arhimandritul Sofronie[1], ucenicul său apropiat, un fost pictor conectat la pulsiunile artei și filosofiei ce influența Europa începutului de secol XX.

            Întocmai cu părintele său duhovnicesc, arhimandritul Sofronie simte și mărturisește că „o viață cu adevărat dreaptă este condiționată de adevăratele concepții despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime”[2]. Privită în ansamblu, coerența acestei credințe nu acceptă schimburi complementare sau negocieri faustice: „dacă mi s-ar fi oferit un secol de viață fericită, n-aș fi primit această ofertă. Duhul meu avea nevoie de veșnicie”[3].

            Existența noastră se developează sub imperativul unor certitudini apriorice care locuiesc în adâncul nostru și despre care putem afirma că o anumită experiență a vieții cere cristalizarea lor. Sentimentul e undeva între nostalgia Paradisului și profetismul eshatologiei și doar îngrijirea atentă de suflet ne ajută să descoperim în străfundurile inimii noastre gânduri gata alcătuite, nu de noi inventate; în acele gânduri se cuprind anticipările revelațiilor ce vor urma să vină de la Dumnezeu[4]. E susținută astfel centrarea pe adevărul că o credință dogmatică dreaptă aduce cu sine o simțire dreaptă a credinței-profesiune, dar mai ales a credinței-existență. Ancorat în aceasta, omul credincios primește un răspuns canalizat prin propriile exigențe și reușește să asimileze datele Revelației[5] divine ca pe o evidență ce se așează în făgașul ființei noastre după renunțarea la orgoliul autodeterminării și justificării. Pe urmele erminiei Sfinților Părinți (Sf. Maxim Mărturisitorul), suntem invitați să ne asemănăm lui Melchisedec și să dobândim prin har împlinirea îndumnezeirii[6], adică să devenim fără tată, fără mamă, fără genealogie, fără început, fără sfârșit, preot în veac, ducând existența noastră integrală peste îndatorările perenității.

            Mișcarea aceasta a sufletului către Dumnezeu înseamnă o anumită înțelepciune a vieții (Ps. 110, 10) dată de frica lui Dumnezeu și ea nu poate fi decât consecința unei iluminări duhovnicești. Natura acestei iluminări nu poate fi explicată de psihologie[7], întrucât nu corespunde unor scheme identificabile sau mecanisme obiectivizante care să poată fi semnalate clinic. Frica lui Dumnezeu este o binecuvântată re-poziționare pe drumul căutării Lui. În mod spontan, frica lui Dumnezeu ne locuiește așezându-ne pe albia optimă la sfârșitul căreia se află însuși Cel Căutat.

            Efortul continuu al oamenilor de a urma această cale este însoțit de borne ale iluminării[8]. Spre exemplu, sihaștrii plâng când „contemplă înlăuntrul lor bezna întunecoasă; când văd rădăcinile adânci ale «cunoașterii răului», pe care nu le pot smulge cu propria lor putere”[9]. Neputința ontologică de a restabili cu propriile mijloace un paradis pierdut, confirmat universal de prea multele religii, iscă în cei doritori hotărârea unei lupte neîntrerupte purtate cu armele rugăciunii. Nobila știință[10] a duhului nu este asigurată în câțiva ani de studii academice sau de viață meritorie moral, ci respiră în întreaga viața noastră întrucât nu vom putea niciodată să atingem plinătatea iubirii lui Hristos[11] și în acest sens putem spune, la limită, că adevăratul creștinism nu a fost propovăduit aproape nicăieri[12].

            Doar religia re-leagă omul de misterul ultim al transcendenței și subțiază umanitatea animalizată pentru că doar Dumnezeu încredințează mijloace pentru această apropiere: „darul pocăinței este răpirea sufletului la Dumnezeu, când este atras de apariția Luminii. La început, această lumină nu este încă vizibilă, dar la căldura ei inima începe să-și piardă duritatea”[13].


[1] Sofronie Arhimandritul, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, trad. Ică jr. Ioan, Editura Deisis, Sibiu, 2007.

[2]Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, traducere de Irineu Slătineanul, Editura Adonai. Izvoarele Spiritualității Ortodoxe, București, 1995 p. 8.

[3]Ibidem, p. 17.

[4]Ibidem, p. 18.

[5]Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, p. 195.

[6]Sf. Maxim Mărturisitorul, Părinți și Scriitori Bisericești. Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigore Teologul, vol. 80, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., București, 1983, p. 262: „Ajuns aici, omul se află întreg și în chip integral într-o întrepătrundere cu Dumnezeu întreg, devenit tot ce este și Dumnezeu, afară de identitatea după ființă. El Îl are pe Dumnezeu Însuși întreg în locul său însuși și agonisește ca premiu unic al urcușului pe Dumnezeu Însuși ca țintă finală a mișcării celor ce se mișcă și stabilitatea neclintită și nemișcată a celor purtate spre el, și ca graniță și margine nehotărnicită și nesfârșită la toată granița și regula și legea, rațiunea și mintea și firea”.

[7]Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 20.

[8]Pelerinul rus. Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus, trad. Arhim. Paulin Lecca, Editura Agnos, București, 2009, p. 53: Se întâmpla să nu intru în nicio locuință omenească câte trei zile și trei nopți și, în extazul meu, simțeam că parcă sunt singur pe pământ, un ticălos păcătos singur în fața milostivului și iubitorului de oameni Dumnezeu. Această singurătate mă mângâia și dulceața rugăciunii era de data aceasta atât de viu simțită, încât lucra mai cu putere decât atunci când eram între oameni.

[9]Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 21.

[10] André Scrima, Duhul Sfânt și Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu, Editura Anastasia, București, 2002, p. 134: cu cât crede că poate exista în sine, abătându-se de la taina care o întemeiază, cu atât își pierde puterea vitală de a se raporta la Realitatea semnificată. Statutul teologiei riscă astfel să se confunde – capcană tipică pentru nominalismul conceptual – cu statutul afirmațiilor despre teologie.

[11]Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, p. 117.

[12]Ibidem, p. 127.

[13]Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 32.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Spiritualitate
Fiul și mama văduvă

Fiul și mama văduvă

Aspecte introductive Tot în jurul iubirii gravitează, aidoma celei din duminica trecută, și pericopa evenghelică de astăzi. Dacă acolo a fost vorba despre o formă jertfelnică a acesteia, aici Sfântul Luca ne-o pune înainte pe cea suferindă. În fața ei, Fiul lui...

Ruşinea de a-ţi mărturisi credinţa

Ruşinea de a-ţi mărturisi credinţa

Sunt oameni cărora le este ruşine să-şi mărturisească credinţa, apartenenţa lor confesională. Cei mai tineri n-au apucat vremurile, dar noi, cei maturi ştim că în perioada comunistă, multora le era teamă să-şi mărturisească credinţa lor. Dar nu numai atunci. Chiar şi...

A lua Crucea

A lua Crucea

Aspecte introductive Despre Cruce se vorbește destul de des în paginile Noului Testament. Hristos însuși e Cel care încurajează conversațiile care au la bază acest subiect, uneori spre enervarea ucenicilor, care nu-L înțeleg. De-această dată, abordarea e diferită. Și...

Crucea, expresia iubirii absolute a lui Dumnezeu pentru noi

Crucea, expresia iubirii absolute a lui Dumnezeu pentru noi

Acest mare adevăr, cum că din Crucea Domnului nostru Iisus Hristos izvorăsc Sfintele Taine, îl descoperă Mântuitorul oamenilor prin bătrânul Nicodim. În Evanghelia după Ioan, în capitolul 3, ne este istorisită, tainica, nocturna şi gingaşa întâlnire dintre bătrânul...