Găvanele destinate iniţial să adăpostească globii oculari ai beneficiarului minunii de astăzi, primesc prin grija Mântuitorului, funcţia pe care trebuiau să o aibă încă de la naşterea posesorului lor. Întrebarea firească a Apostolilor, care asociau disfuncţionalitatea fizică cu păcatul, primeşte răspunsul supra-firesc al lui Hristos.

Dialogul e scurt. Începe în trombă, cu strigătul celui în cauză, urmat de întrebarea tranşantă: „Ce voieşti să-ţi fac?” şi răspunsul prompt: „Doamne, să văd! (după Galaction: „să te văd!”)”. Apoi, Dumnezeu-omul, intră în acţiune. Nu prin Cuvânt, nu prin invocarea Tatălui, ci prin munca propriu-zisă. Tina lipită pe ochii suferindului vine să reitereze actul creaţiei şi să arate că Cel care fusese cândva părtaş sfatului trinitar, e capabil să remedieze micile defecţiuni apărute pe parcurs, din pricina păcatului, în fiinţa umană. Însă, deşi s-ar părea că dovedirea dumnezeirii prin intermediul creării organului vizual reprezintă centrul naraţiunii, evoluţia ei ulterioară va arăta că nu e doar atât.

Omul vindecat e dus la anchetă. Societatea vremii, care, culmea, nu e una laicizată (termenul de secularizat nu mai e la modă, nu mai place nici Bisericii, nici statului, căruia îi aduce aminte de nişte păcate „nedesăvârşite” ale trecutului), ci e impregnată prin toţi porii de Legea lui Moise, pune la îndoială autenticitatea unui fapt ce beneficiază de multiple testimonianţe. Aşa ajunge nevăzătorul nostru să-şi înceapă incursiunea în lumea celor ce văd printr-o întrevedere la nivel înalt. E oaspetele (căci nu ştie ce înseamnă să fii „anchetatul”) cărturarilor şi fariseilor! E bucuros de noua postură şi se vrea partener de dialog! Domniile lor îi refuză acest privilegiu şi-l dau afară, reproşându-i că s-a născut în păcate! Nu înainte de a suferi ruşinea umilirii! Venită din partea cui, a unui om cu origine socială şi morală incertă! Hristos însă, îl primeşte cu bucurie şi arată că nu i-a redat doar simţul fiziologic, ci şi vederea sufletească. Acolo i-a fost mai uşor, căci spre deosebire de organul trupesc, în suflet avea deja senzorii necesari.

În aceste momente încă tensionate, mulţi dintre noi ne găsim în ipostaza orbului, ce iese în întâmpinarea Domnului. În postura celui care, orbecăind în întuneric „adulmecă” lumina (da, o adulmecă, căci „Lumina” despre care vă vorbesc e un fapt cu valenţe sinestezice). Şi el, ca şi noi, a păstrat distanţa, strigându-L pentru a fi auzit. Ca răspuns la dorinţa lui sinceră de întâlnire, Hristos i-a oferit mai mult decât ar fi putut aştepta. Aşa ne va oferi şi nouă. Dacă-i vom cere să-L vedem, va face să cadă solzii păcatelor de pe pleoapele inimii şi ne va transforma în adevăraţi mărturisitori ai Săi în dragoste şi onestitate. Unii care vor spune, asemenea lui Bartimeu în faţa Sinedriului, lucrurile clar, simplu, răspicat şi pe-nţeles! Şi dacă Sinedriul lumii acesteia va rămâne surd la cele mărturisite, în ciuda tuturor dovezilor, lumea-ntreagă va simţi o tresăltare lăuntrică nemaiîntâlnită, ca răspuns al glasului inimii noastre!

Sursa: rasunetul.ro