Evanghelia zilei: Lc 9, 23 – 27
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea în toate zilele şi să-Mi urmeze Mie. Căci oricine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine, acela şi-l va mântui. Ce folos este omului de va dobândi lumea toată, iar pe sine să se piardă sau să se păgubească? Iar cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Cu adevărat vă spun vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine”
Urmarea lui Hristos nu este o poruncă, ci un sfat evanghelic. Domnul Hristos nu porunceşte, zicând: „Veniţi după Mine”, ci spune:
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine.” (Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23).
Atunci când s-a adresat celor două perechi de fraţi (Petru şi Andrei; Iacov şi Ioan), Domnul Hristos le-a spus:
„Veniţi după Mine” (Mt 4, 19; Mc 1, 17; Lc 5, 10),
dar nu ca poruncă, ci ca alegere liberă hotărâtă, căci a adăugat:
„Vă voi face pescari de oameni.” (Mt 4, 19; Mc 1, 17; Lc 5, 10).
Cu alte cuvinte:
„Vă chem, dar depinde de voi dacă răspundeţi chemării.”.
Aşadar, cine voieşte acela îl urmează pe Hristos. Mântuitorul nu obligă pe nimeni, nu forţează pe nimeni. Domnul Hristos îi respectă fiecărui om libertatea. Această libertate însă nu e o libertate fără termeni de alegere, fără arătarea căilor care stau în faţa libertăţii, a opţiunilor. Dumnezeu le-a arătat oamenilor calea spre Sine şi le-a descoperit cum se merge pe ea şi unde se ajunge. Mai mult decât atât, i-a îndemnat să meargă pe ea, avertizându-i că aceasta e calea cea bună, spunând:
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (In 14, 6).
Dar pentru că nu este un despot sau un tiran, Dumnezeu le-a lăsat oamenilor libertatea să meargă şi pe calea spre altceva, spre ce vor alege ei, avertizându-i şi de data aceasta că spre orice altceva vor merge îşi vor pierde mântuirea:
„Am pus înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul, viaţa şi moartea. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.” (Deut 30 , 19).
Prin urmare, invitaţia Domnului Hristos: „De voieşte cineva să vină după Mine” – este o chemare la un act responsabil care atrage după sine răsplata sau pedeapsa.
Urmarea lui Hristos presupune lepădarea de sine. Dar ce înseamnă a se lepăda cineva de sine? Înseamnă negarea voinţei, negarea responsabilităţii? În nici un caz! Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de egoism, de acel ego care devine centrul universului.[1] De ce? Pentru că un om egoist uită de ceilalţi, dar uită şi de Dumnezeu. Cu alte cuvinte este plin de sine. Şi ce vrea Dumnezeu de la un astfel de om? Să se lepede de acest egoism, de această mândrie, de această slavă deşartă.
Dar în locul slavei deşarte omul trebuie să se umple de slava cea adevărată, care nu se arată decât în smerenie. Spune Domnul Hristos:
„Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima.” (Mt 11, 29).
Aşadar smerenia trebuie să-şi aibă sediul în inimă şi să se reverse în afară prin blândeţe. Acesta este adevăratul discernământ, adevărata chibzuinţă.
După lepădarea de sine, o altă etapă în urmarea lui Hristos este luarea crucii. Spre deosebire de Sfântul Evnghelist Marcu, Evanghelistul Luca adaugă un amănunt temporal nu de mică importanţă. Spune Domnul Hristos:
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.” (Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23).
Deci trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi. Această luare a crucii, în fiecare zi, nu este altceva decât un îndemn al Domnului Hristos ca fiecare să-şi asume destinul său. Dar este vorba aici de un destin personal, iar nu de un destin predestinat. Iar asumarea sau mai bine zis acceptarea destinului personal înseamnă luptă. În ce sens? În sensul în care, bolnavi fiind, ne luptăm să ne facem sănătoşi; needucaţi fiind, ne luptăm să căpătăm educaţie; neştiutori fiind, ne luptăm să căpătăm ştiinţă.[2] Totuşi vine un moment în care nu mai putem face nimic. Spre exemplu o suferinţă sau o boală incurabilă. Despre o asemenea suferinţă mărturiseşte chiar şi Apostolul Pavel în epistola a doua către Corinteni:
„Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Cor 12, 7 – 10).
Luarea crucii, adică acceptarea destinului personal, înseamnă înţelegerea lui. Iar dacă avem o suferinţă sau o boală incurabilă trebuie să ne gândim că Dumnezeu ne-a dat-o fie ca pedeapsă ispăşitoare, fie ca încercare a credinţei, fie pentru raţiuni numai de El ştiute, dar în mod sigur justificate, chiar dacă noi nu le înţelegem.
Ce trebuie să facem atunci? Să ne rugăm ca Domnul să înlăture suferinţa de la noi cum a făcut odinioară Sfântul Apostol Pavel? Putem face şi lucrul acesta; dar tot atât de adevărat este că putem ajunge la acelaşi rezultat. Adică să ne spună şi nouă Domnul:
„Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.” (2 Cor 12, 9).
Atunci ce să facem? Trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne dea putere să răbdăm, să trecem mai uşor prin suferinţă şi prin boală, să ne ajute la purtarea crucii. De ce? Pentru că şi noi, odată, L-am ajutat să-şi poarte crucea.[3] Acum este rândul nostru să-I cerem ajutor. Şi cu siguranţă răspunsul Său nu va întârzia.
Rezumând, luarea crucii nu înseamnă acceptarea implacabilă a destinului, ci înţelegerea lui; şi dacă ne înţelegem destinul nostru personal, cu siguranţă bucuria se revarsă şi asupra fiinţei noastre. De ce? Pentru că Hristos este cu noi; este cu noi în suferinţa noastră, pătimeşte împreună cu noi în suferinţa noastră. Pătimim, suferim, dar cu bucurie, pentru că Hristos este cel ce ne întăreşte; Hristos este cel ce ne dă putere. Suferinţa înseamnă durere şi tristeţe, dar atunci când îi luăm „urma” lui Hristos această suferinţă, această durere şi această tristeţe devin bucurie şi pace lăuntrică. Şi încheiem cu un cuvânt al lui Antoine de Saint-Exupery care spunea:
„Am văzut şi orbi râzând.”.[4]
[1] Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, p. 36.
[2] Ibidem, p. 39.
[3] „Şi pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Iisus.” (Lc 23, 26).
[4] ANTOINE DE SAINT-EXUPERY, Citadela, p. 241.
