Un dascăl desăvârşit uneşte, în inima sa, dragostea pentru profesie cu dragostea pentru elevi. Un învățător bun, formează oameni buni. Ioana Bodea a învăţat asta de mică, de la tatăl ei.
Pe vremuri, la ei în sat, dascălul era un om respectat şi nimeni nu punea la îndoială cuvântul sau sfatul său. Însuşi cuvântul dascăl producea emoţie. Astăzi, nostalgică, în timp ce povesteşte zâmbind, îşi aminteşte cum dintotdeauna a ştiut că vrea să devină învăţătoare. Era convinsă că tatăl ei va fi mândru să aibă un dascăl în familie, iar Dumnezeu aşa a rânduit. După absolvirea Liceului Pedagogic, la care se intra foarte greu, a profesat un an undeva lângă Cluj-Napoca, apoi la o şcoală generală dintr-un cartier al oraşului.
A dat concurs pentru post, apoi a plecat la mare, cu familia. În ziua distribuirii pe post n-a putut ajunge şi tot Dumnezeu a rânduit, cum a crezut de cuviinţă. „Aşa a fost să fie”, povesteşte Ioana Bodea, „ în ziua aceea, de nevoie, tata m-a reprezentat şi a ales ce a crezut el că e mai bine pentru mine. Oricum, nu erau decât două opţiuni, un post la ţară, peste deal (şi nu era autobuz), sau în centrul Clujului, la Liceul pentru Deficienţi de Vedere. În clipa aceea, învăţătoarea Ioana Bodea nu ştia decât că avea să lucreze cu elevi care nu văd.
„A fost greu la început şi se dădea în mine o luptă permanentă: să mai rămân sau să plec..?”
Când se gândeşte la primul ei an acolo, îşi dă seama cât de curajoasă a fost. A decis să adapteze metodele tradiţionale de predare pe care le stăpânea, la nevoile elevilor ei ambliopi (cu resturi de vedere) şi nevăzători. Făcea matematică cu nişte aparate speciale de socotit, cu multe piese, picta cu degetele, iar literele le scria, practic, cu un ac introdus într-o bucată de lemn, instrument numit punctator. Ioana îi învăţa să scrie în alfabetul Braille, pe care l-a deprins odată cu ei. Îşi aminteşte că după orele istovitoare exersa scrisul, cititul în Braille, sau îşi pregătea materialul didactic. Întotdeauna elevii săi au fost speciali, iar nu banali.
Ce aduc ei în plus, în fiecare zi? Paradoxal, aduc lumină. Zâmbet. Bucurie. Copiii aceştia ştiu să se bucure de lucrurile simple şi asta îi diferenţiază, poate, de alţi copii. Ei nu au nevoie de foarte multe pentru a fi fericiţi. O bomboană, un cântec, o poezie, o excursie cu clasa, chiar şi undeva aproape, devine călătoria visată. Orice traseu, pentru noi, banal, chiar şi până la magazinul din apropierea şcolii, poate fi pentru ei o adevărată aventură. Învăţătoarea îi îndeamnă să-şi umple viaţa cu experienţe plăcute, nu cu lucruri. Să aibă poveşti de împărtăşit, nu obiecte de arătat, de care nu au neapărat nevoie sau pe care, oricum, nu le văd.
Ioana Bodea le-a pus mereu imaginaţia la încercare, şi acest lucru este o parte a educaţiei. Fiecare zi împreună cu ei este o călătorie. I-a învăţat că totul este posibil, iar imposibilitatea nu este decât o sumă de mari posibilităţi, nerealizate. Eşecul nu este un sfârşit, e un semnal de alarmă: mai încercă! Avem cu toţii o valiză de vise, gata făcută, totul e să indrăzneşti.
Generaţii întregi de elevi i-au trecut prin mână în 32 de ani şi cu toţi se mândreşte. Unii sunt acum studenţi, alţii sunt oameni în toată firea, cu familii, la casele lor.
Să le predai ani întregi acestor copii care nu văd este o provocare. E nevoie de multă muncă, răbdare şi înţelegere. Şi de puterea de a aștepta, pentru că rezultatele se văd mai bine, în timp. E nevoie de curaj. În fiecare an, curajul unui nou început. Acum are elevi de clasa a patra, pe care i-a format de mici. I-a învăţat litere, matematică şi înmulţirea…adevărului. În clasă se spun lucruri simple, care nu se uită niciodată – te iubesc, mi-a fost dor de dumneavoastră, ce frumoasă sunteţi…!
Învăţătoarea Ioana Bodea le oferă copiilor atâta încredere, iubire şi energie, cât să le ajungă…o viaţă! Ea îi face pe copii fericiţi, iar omul, când e fericit, vede Lumina!
La mulţi ani dascălului Ioana Bodea, la mulţi ani dascălilor din lumea întreagă!
FOTO: arhiva personală Ioana Bodea
