Evanghelia zilei: Mt 22, 15 – 22
În vremea aceea au făcut sfat fariseii ca să prindă pe Iisus în cuvânt. Şi au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, zicând: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu după adevăr şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu Te uiţi la faţa oamenilor. Deci spune nouă: cum Ţi se pare? Trebuie să dăm dajdie Cezarului sau nu? Dar Iisus, cunoscând vicleşugul lor, le-a răspuns: ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul dajdiei. Iar ei I-au adus un dinar. El i-a întrebat: al cui este chipul acesta şi inscripţia de pe el? Ale Cezarului, au răspuns ei. Atunci a zis către ei: daţi deci înapoi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Şi, auzind ei aceasta, s-au mirat şi, lăsându-L, s-au dus.
„Daţi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”
Fariseii ştiau dinainte răspunsul la ceea ce întrebau şi cunoşteau şi urmările refuzului de a plăti impozitul perceput de autoritatea romană. De fapt, fariseii căutau un prilej să-L învinuiască pe Mântuitorul, pentru că, dacă ar fi zis că nu se cuvine a da dajdie Cezarului, aveau să-L vădească ca pe unul ce întărâtă poporul împotriva stăpânirii romane. Iisus, însă, pentru că pe ban era întipărit chipul Cezarului, îi supune pe ei, zicându-le că se cuvine să dea înapoi Cezarului cele ce sunt ale lui, adică cele ce au chipul lui. Şi le mai spune să îi dea şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Adică, întru cele trupeşti şi din afară să se supună împăratului pământesc, iar întru cele dinlăuntru şi duhovniceşti să se supună lui Dumnezeu.
Prin urmare creştinul trebuie să se raporteze corect atât la trupul său, cât şi la sufletul său. Sfântul Teofilact al Bulgariei spune că:
„Cezar al fiecăruia dintre noi este nevoia trupului. Deci Domnul porunceşte să-i dăm şi trupului cele ce sunt ale trupului, adică haine şi somn şi cele spre hrană. Iar pe cele care sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu: priveghere după putinţă, rugăciune şi celelalte.”.[1]
Noi ne raportăm la Dumnezeu prin virtuţile pe care le săvârşim. Dacă păcatul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, virtutea îl apropie. Dar ce este virtutea? Cum o putem defini?
Virtutea este o nevoinţă a omului prin care luptă împotriva păcatului. Ea cere un efort continuu, chiar dacă am vrea numai să o menţinem la acelaşi grad. Dar nimeni nu se poate menţine la acelaşi grad de virtute, ci sau sporeşte în ea sau cade. Simpla încetare din înaintare înseamnă, ca slăbire a efortului propriu vieţii virtuoase, cădere.[2]
Virtuţile sunt de două feluri: virtuţi trupeşti şi virtuţi sufleteşti. Exemple de virtuţi sufleteşti sunt: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostenia, generozitatea, evlavia şi dorul după Împărăţia lui Dumnezeu.
Virtuţile trupeşti sunt numai unelte ale virtuţilor sufleteşti. Ele nu reprezintă scopuri în sine ci mijloace prin care dobândim şi lucrăm virtuţile sufleteşti. Pentru a înţelege mai bine, arătăm care sunt aceste virtuţi trupeşti: înfrânarea, postul, foamea, setea, privegherea, îngenuncherea deasă, liniştea, mulţumirea cu ce ai, tăcerea şi altele asemenea. Toate acestea sunt cât se poate de necesare şi de folositoare când trupul e sănătos şi tulburat de patimi trupeşti. Iar dacă e neputincios şi cu ajutorul lui Dumnezeu le-a biruit, nu sunt aşa de necesare, întrucât sfânta smerenie şi rugăciunea le întregesc pe toate.[3] Astfel, cei sănătoşi trebuie, sunt obligaţi să postească, pe când cei bolnavi sunt îndemnaţi, în limita posibilităţii şi a puterii lor, la post.
Atât cei care postesc, cât şi cei care nu postesc trebuie să urmărească curăţirea de gândurile rele şi păcătoase din ei înşişi. Toate gândurile bune şi virtuţile au între ele o strânsă legătură; la fel şi gândurile rele, imaginaţiile păcătoase, păcatele şi patimile sunt strâns legate între ele. În virtutea acestei afinităţi, dacă te supui de bunăvoie unui gând bun, te vei supune spontan şi altui gând bun; câştigarea unei virtuţi aduce în suflet şi altă virtute, apropiată şi inseparabilă de prima. Pe de altă parte, dacă te supui unui gând păcătos, acela te va duce fără de voie să te supui şi altui gând; dobândirea unei patimi păcătoase va atrage şi o alta ce-i este apropiată. Înfăptuirea deliberată a unui păcat te va duce la căderea fără de voie în altul, născut din primul. Răul, spun Părinţii Bisericii, nu suportă să rămână fără soţie în inimă.[4]
Dar cei buni cum sunt? Cu inimă curată şi bună! Cu iubire faţă de toţi, chiar şi faţă de cei care fac răul! De ce? Pentru că nu mai pot să urască pe cineva! Cel ce a înlăturat toată ura rămâne într-o smerită înduioşare a inimii; cel ce a renunţat să-l judece pe aproapele său începe în mod firesc să-şi vadă propriile păcate şi slăbiciuni, pe care nu le vedea atunci când îi judeca pe alţii. Se întâmplă atunci o schimbare; ne vedem mizeria noastră; aceasta duce la sporirea iertării vrăjmaşilor, la înmulţirea rugăciunii şi la preocuparea de cele sufleteşti.
Spune sfântul Efrem Sirul:
„Este înfrânare în limbă: A nu scoate afară cuvinte multe şi deşarte, a ţine limba şi a nu grăi de rău, a nu ocărî, a nu blestema, a nu vorbi cele ce nu se cuvin, a ţine limba şi a nu cleveti pe unul sau pe altul. Înfrânare este şi în auz: A-l ţine a nu auzi cuvânt deşert. Înfrânare este şi la ochi: A ţine vederea şi a nu căuta sau a lua aminte la toate cele ce nu se cuvin. Înfrânare este la mânie: A ţine mânia şi nu a se aprinde degrabă. Înfrânarea este şi în slavă: A ţine cugetele şi a nu voi a fi slăvit, a nu căuta slavă, a nu se înălţa, a nu căuta cinste şi a se îngâmfa, a nu iscodi ceva pentru laude. Înfrânare este şi în gânduri: A le deprinde pe acestea cu frica lui Dumnezeu, a nu se învoi cu gândul care îndulceşte şi aprinde pofte. Înfrânarea este la mâncăruri: A nu căuta mâncăruri scumpe sau ospeţe de mult preţ, a nu mânca fără chibzuială. Înfrânare este şi la băutură: A se păzi şi a nu cădea în băutul vinului sau în dulceaţa vinurilor, a nu bea vin fără frică. Înfrânare este la pofta trupească: A ţine simţirea şi a nu cădea sub poftele cele ce se întâmplă, a nu face voia trupului, ci a înfrâna cu frica lui Dumnezeu patimile.”.[5]
Şi mai îndeamnă Sfântul Efrem Sirul, zicând:
„Să nu fure minciuna, adevărul tău; să nu umbrească slava deşartă, cucernicia ta; să nu jefuiască iuţimea, blândeţea ta; să nu deşarte mânia, îndelungă-răbdarea ta; să nu vatăme lupta, pacea ta; să nu împiedice vrăjmăşia, prietenia ta; să nu taie pomenirea de rău, împăcarea dragostei tale; să nu alunge ocara, cinstea ta; să nu izgonească tulburarea, liniştea ta; să nu împiedice lăcomia pântecelui, postirea ta; să nu curme multa mâncare, înfrânarea ta; să nu adoarmă somnul, privegherea ta.”.[6]
Cu aceste fapte trebuie să întâmpinăm orice zi. Aceste virtuţi dacă nu le avem, suntem săraci, nu avem ce să dăm nici Cezarului (stăpânirii), nici lui Dumnezeu. Aşadar, ele trebuie să ne preocupe pe parcursul întregii noastre vieţi şi să ne definească.
[1] Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, p. 244.
[2] Nota 81 a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia 3, p. 470.
[3] Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt folositor de suflet, în Filocalia 4, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, pp. 204 – 205.
[4] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 234.
[5] Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături ( 2 ), Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 70.
[6] Ibidem, pp. 270 – 271.
