Introducere
Pericopa de astăzi este despre iertare. În fapt, e deschisă de un interesant preambul, creat de curiozitatea lui Petru. Acesta-L întreabă pe Învățător de câte ori pe zi ar trebui să-i ierte aproapelui care-i greșește. Și pentru a-l motiva în a pune în aplicare cele ce decurg din răspuns, îi spune o pildă. Îl învață să citească printre rânduri.
De-altfel, parabola vine să completeze un șir amplu de sfaturi, regăsite pe întreg cuprinsul capitolului, căci cea de-a optsprezecea unitate tematică a relatării mateene e una cu valențe practice și rol didactic.
„Asemănatu-sa Împărăția cerurilor”
Încă dintru început, Mântuitorul insistă asupra necesității unei analogii în înțelegere. Cele pe care el le povestește nu trebuie privite per se, ci ca reflectând o situație la nivel înalt. La propriu, căci despre Împărăția cerurilor este vorba. Iar în centrul acestei exemplificări se găsește mecanismul reciprocității care definește relația cu Stăpânul.
Socoteala
Așadar, Împărăția se aseamănă cu un om aflat în postura de împărat ce-și dorește a se socoti cu slugile sale. Amplul proces administrativ debutează cu judecarea unui datornic important. Avea de plătit zece mii de talanți. Legile vremii erau dure și atunci, cum sunt și astăzi, cu rău platnicii. Dacă astăzi te execută banca, făcându-te să pierzi bunuri cu valoare patrimonială, atunci, într-o lume în care persoana umană nu avea valoarea de astăzi, puteai să-i pierzi și pe cei dragi odată ce cădeai în dizgrație. Așa se face că omul e pe punctul de a fi vândut ca slav, împreună cu întreaga sa familie. În disperarea lui, îndrăznește totuși să ceară o amânare. Culmea, o primește. Stăpânul e în toane bune. Nu doar că-l păsuiește, ci îi șterge datoria. Omul iese fericit de la mai marele său. Respiră ușurat și-și vine în fire.
Reciprocitatea
Drumul spre casă e marcat pentru datornicul de curând iertat, de o altă întâlnire. De această dată, rolurile se schimbă. El este cel aflat în ipostaza mai marelui. Are un ascendent asupra datornicului său. Reușește însă să demonstreze că nu a învățat nimic. Celui care-i datora un procent din suma de care fusese el însuși adineauri iertat, nu e capabil să-i arate îngăduință. Îl aruncă în închisoare.
Există însă un element care schimbă întregul deznodământ al istorisirii. Slugile iertătorului se găsesc prin preajmă. Văd cele întâmplate și-i raportează mai-marelui lor. Cum era și firesc, acesta își iese din fire. Poruncește să-i fie adus înapoi cel în cauză, iar vorbele adresate lui nu sunt deloc măgulitoare: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” Urmează apoi respectarea căii legale. Omul e trimis în închisoare, probabil vândut ca sclav, iar justiția chemată să urmeze procedurile standard. Hristos conchide trist: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”.
În loc de concluzii
În aceste ultime cuvinte rezidă de fapt, chintesența întregii narațiuni. Iertarea este poarta înspre Împărăția Cerurilor. O cerem de la Dumnezeu și de la aproapele și ne bucurăm când o primim. Peste inimile noastre se pogoară o binecuvântată pace de fiecare dată când simțim că din partea celor cărora le-am greșit regăsim prezența acestui sentiment. Însă iertarea nu e doar ceva ce trebuie cerut, ci în primul rând se oferă. Noi suntem chemați să exersăm acest plăcut sentiment al oferirii. Uneori, diavolul înghesuie adevărate pietre de moară la ușa inimilor noastre. Spre a păzi acest sentiment. A nu-l lăsa să iasă. Ne face să credem că oferindu-l ne-am face rău. Dimpotrivă! Domnul ne arată că eliberarea din chingile noastre sufletești depinde tocmai de ea. Și ne dă și exemplul suprem. Își iartă ucigașii pe Cruce. Ba mai mult, în rugăciunea pe care suntem chemați s-o rostim zilnic, plasează un pasaj de-a dreptul tricky: „Și ne iartă nouă greșealale noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri!” Ca pe niște copii iubiți, ne învață, cu fapta și cu cuvântul, ce trebuie să facem. Și ne mai spune că de modul în care vom ști să iertăm depinde însăși mântuirea noastră. Grea povară, complicată sarcină. Și totuși, nu imposibilă! Îndrăzniți!
